BOMBA ATOMICA



"...Nu există nimic altceva decât atomi si vid " a afirmat Democrit.Asa începe oare istoria bombei atomice ?
Cu 400 de ani înaintea erei noastre Democrit din Abdera descoperă că sfărâmând un obiect material se obtin bucăti mai mici, care la rândul lor se descompun în bucătele si mai mici de materie si asa mai departe. La sfârsitul acestei serii de operatii repetate vor exista niste particule foarte mici care nu mai pot fi divizate. Aceste particule Democrit le-a numit 'atomi' (indivizibili) si a formulat prima teorie refefritoare la atom :

<< Atomii sunt particule eterne, simple si impenetrabile, diferite unele de altele numai prin formă, pozitie si miscare, constituind alfabetul universului. >>

Această teorie este pe cale de a fi răsturnată în 1896, când un profesor de fizică francez, Antoine-Henri Becquerel, descoperă proprietatea atomilor de Uraniu de a emite raze, proprietate denumită mai târziu de către sotii Curie 'radioactivitate'. Asadar, materia poate să emită energie.
În anul 1903 un fizician neozeelandez, Ernest Rutherford, dă prima explicatie fenomenului de radioactivitate, demonstrând că atomii elementelor radioactive emit trei feluri de radiatii : radiatii a cu sarcină electrică pozitivă, radiatii b cu sarcină electrică negativă si radiatii g fară sarcină electrică si a arătat că atomul nu este indivizibil, radioactivitatea fiind o consecintă a 'dezintegrării' atomilor, această dezintegrare eliberând energie sub formă de radiatii. Astfel, Rutherford îsi dă seama că atomul este format la rândul lui dintr-un mic nucleu (care contine particule cu sarcina electrică pozitivă-protoni) înconjurat de un anumit număr de particule cu sarcină electrică negativă-electroni. În 1919, bombardând cu particule a un anumit element-Azotul-, Rutherford a reusit să transforme atomii acestuia în atomi ai elementelor Hidrogen si Oxigen. Prin mijloace artificiale, acest fizician a reusit să facă primul pas adevărat către cucerirea energiei care tine unite particulele atomului - energia atomică.
Astfel, Rutherford demonstrează contrariul teoriei lui Democrit referitoare la indivizibilitatea atomului.
Mai târziu, studiind radiactivitatea, Albert Einstein îsi dă seama că a distruge cea mai mică părticică a materiei înseamnă a elibera o mare cantitate de energie.
În anul 1931, fizicianul englez, James Chadwick, descoperă că nucleul contine, pe lângă protoni, particule lipsite de sarcină electrică, pe care le numeste neutroni. Mai târziu, fizicianul italian Enrico Fermi avea să folosească neutronul pentru a bombarda si dezintegra nucleul, eliberând astfel energia din el. Fără să-si dea seama, Chadwick găsise cheia fisiunii nucleare, adevărata cheie pentru cucerirea energiei atomice.
În jurul anilor 1932-1933 fizica atomică a făcut o serie de pasi importanti. La laboratorul Cavendish din Cambridge, fizicienii Cockcroft si Walton dezvolta experienta profesorului lor, Rutherford, si bombardeaza nucleele de Litiu cu protoni, generati pe cale artificiala, reusind să-i dezintegreze si să-i transmute în nuclee de Heliu.
În 1933, la Londra, fizicianul maghiar Leo Szilard intuieste posibilitatea folosirii în scopuri militare a imensei energii nucleare. Dar nu este decât o intuitie, deoarece fizica este înca departe de a poseda,fie chiar numai din punct de vedere teoretic, cheia pentru cucerirea energiei atomice.
Din 1925 în Germania se instaurează guvernul lui Hitler care îi persecută pe evrei si astfel foarte multi evrei printre care si mari fizicieni părăsesc Germania, refugiindu-se în alte tări. Între anii 1933-1935 pleacă în America multi oameni de stiinta printre care : Albert Einstein, Edward Teller (fizician maghiar, părintele bombei cu Hidrogen), Eugen Wigner, James Franck, Leo Szilard, iar în 1938 si Enrico Fermi. În acesti ani în America are loc cea mai mare concentrare de oameni de stiinta cunoscută vreodată. Dacă până acum oamenii de stiintă din tările Europei studiau împreună la o universitate din Anglia, Franta sau Germania, iar descoperirile pe care le făcea unul dintre ei aveu să fie cunoscute si aprofundate de toti, de acum înainte fiecare tara avea să tină în secret mai ales descoperirile care se realizau în fizica atomică.
Înainte de a pleca în America, Enrico Fermi descoperă reactiile nucleare efectuate de neutronii încetiniti cu grafit sau apă grea, si va folosi mai târziu neutronii încetiniti pentru a determina reactiile în lant.
În anul 1938 fizicienii germani Otto Hahn si Fritz Strassman descoperă, la Berlin, că în procesul de fisiune (divizarea nucleului de Uraniu în două cu ajutorul unui neutron), se dezvoltă o mare cantitate de energie.Tot atunci ei descoperă si posibilitatea realizării unei reactii în lant. Astfel se contureaza ideea realizării unei arme atomice pe baza unei reactii în lant. Dupa această descoperire, în Germania nu se mai face nici un comentariu si nu mai apare nici o publicatie stiintifica referitoare la acest subiect. Acest lucru dă de bănuit oamenilor de stiintă din America, bănuielile lor confirmându-se când, pe neasteptate, nazistii interzic exploatarea Uraniului din bogatele mine cehoslovace pe care puseseră stăpânire, ceea ce însemna că fizicienii germani se gândeau la folosirea Uraniului pentru a construi o bombă atomică. Si întradevăr, la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin, fizicianul german Werner Heisenberg lucrează la proiectul bombei atomice.
În anul 1939 izbucnirea războiului mondial întrerupe pasnicul "voiaj spre necunoscut" : stiinta si tehnica sunt mobilizate să slujească unor scopuri distructive.
În acelasi an trei dintre fizicienii emigrati în America, Szilard, Wigner si Fermi, îi trimit , cu ajutorul lui Einstein, o scrisoare presedintelui Americii, Francklin Delano Roosevelt, prin care îi comunică descoperirile făcute în ultima perioadă (o masă mare de Uraniu poate determina o reactie în lant, această reactie dezvoltând o uriasă cantitate de energie, iar acest fenomen nou ar putea duce la construirea unor bombe extrem de puternice), îl înstiintează pe presedinte că germanii cunosc deja aceste lucruri si probabil că plănuiesc construirea unor bombe de acest fel, constituind astfel un pericol pentru întreaga lume si îi cer aprobarea de a crea o armă atomică, sperând să realizeze acest lucru înaintea germanilor. În acelasi an presedintele dă acordul fizicienilor de a actiona, toate planurile si operatiunile devin strict secrete, însă doar din 1941 se intră în faza concretă a realizării bombei atomice. Această operatiune a fost numită 'Proiectul Manhattan' si a fost condusă de generalul Leslei Richard Groves. Pentru realizarea acestui proiect s-au cheltuit în total aproximativ trei miliarde de dolari, iar după doi ani aproape 150 de mii de persoane lucrează în cel mai mare secret la acest proiect. Acest secret nu îl cunostea nici măcar Einstein care a aflat de existenta unei bombe atomice după explozia de la Hiroshima, când evenimentul a apărut în ziare.
În 1942 Fermi construieste o pilă atomică formată din plăci de grafit si cilindri de Uraniu, dispusi alternativ, în care reactia în lant sa se autoîntretina, bombardarea nucleelor de Uraniu realizându-se cu neutronii încetiniti care treceau prin grafit.
În acelasi an, unui tânăr fizician, pe nume Julius Robert Oppenheimer, i s-a cerut să se ocupe de partea proiectului referitoare la fabricarea armelor atomice. Între timp, în Germania studiile si proiectele pentru realizarea unei bombe atomice se desfăsurau foarte greu, deoarece mai rămăseseră foarte putini fizicieni care să se ocupe de acest lucru. Era nevoie de multi tehnicieni, mecanici, chimisti si de foarte multi bani pe care guvernul german nu îsi permitea să-l risipească si, de asemenea, nu dispuneau de Uraniul si de apa grea necesare. Convinsi că în aceste conditii nu vor reusi niciodată să realizeze o bombă atomică, fizicienii germani au hotărât să realizeze niste reactoare nucleare. Ei făceau rost de apa grea necesară de la uzina din Rjukan (Norvegia), care era sub stăpânirea lor. Dar, în 1943, niste soldati norvegieni, instruiti de englezi, bombardeaza uzina, distrugând toată cantitatea de apă grea care se afla acolo si blocând astfel planurile germanilor.
La sfârsitul anului 1942 lui Robert Oppenheimer îi vine ideea de a construi un laborator imens care să reunească pe toti atomistii din America si toate cercetările care se refereau la proiectul construirii unei bombe atomice. Acest superlaborator a fost construit pe podisul Los Alamos din New Mexico, un podis izolat, înconjurat de munti. Laboratorul a început sa functioneze din 1943, iar conducerea lucrarilor de aici i-au fost încredintate lui Oppenheimer. Astfel, Oppenheimer va deveni parintele bombei atomice. Înte anii 1943-1945, cât a durat construirea bombei, Los Alamos a cunoscut o concentrare de oameni fără precedent în istorie.
Tot în 1943 fizicienii de la Los Alamos au mai construit încă trei pile atomice, mai mari însă decât cea a lui Fermi. Cunoscând pericolul pe care îl reprezentau germanii dacă construiau o bombă atomică si nestiind în ce stadiu au ajuns fizicienii nemti cu cercetările, cei de la Los Alamos se grăbeau, lucrând de dimineata până noaptea târziu.
În timp ce la Los Alamos lucrările se desfăsurau într-un ritm febril, colonelul Boris Pash, seful serviciului de contraspionaj, a primit o importantă misiune : să se deplaseze în Europa ca să afle adevărata situatie a armelor secrete germane. Astfel ia fiinta misiunea 'Alsos' : colonelul Boris Pash împreună cu un fizician atomist din America pleacă în Europa. Nereusind să obtină nici o informatie despre acest lucru din tarile Italia, Franta, Olanda, ei intra împreună cu armata anglo-americană în Germania. Aici reusesc să pătrundă în laboratoarele fizicienilor germani de unde iau toate informatiile si datele de acolo si îi capturează pe fizicieni pentru a nu da posibilitatea rusilor să pună mâna pe planurile atomice. Astfel misiunea 'Alsos' a fost îndeplinită.
În aprilie 1945 moare presedintele Americii, Roosevelt, omul care, pentru a-l preceda pe Hitler în construirea bombei atomice, initiase colosalul 'Proiect Manhattan'. Noul presedinte al Americii devine Harry Truman.
Lucrările continuă în laborator fără încetare. În luna iulie a anului 1945 în desertul New Mexico, în locul numit Jornada del Muerto (Drumul Mortului), la aproximativ 80 de km de Alamogordo, genistii au înăltat un turn de otel pe care este montata o bombă. La 16 iulie ora 5.30 dimineta explodează în acest desert prima bombă experimentală cu Plutoniu. După explozie, în desertul de la Alamogordo, pe locul unde fusese înăltat turnul de otel, nu mai ramăsese decât un crater adânc. La acest experiment asistă, de la o depărtare de 15 km de locul unde a fost înăltat turnul, toti fizicienii care s-au implicat în construirea acestei arme distrugatoare. După acest experiment, Oppenheimer a afirmat:
<< A fost un spectacol emotionant si solemn, ceva care ne-a silit sa recunoastem că viata nu va mai fi niciodată ceea ce fusese până atunci. >>
După ce Germania a capitulat în mai 1945, fizicianul Leo Szilard, care la început i-a cerut lui Roosevelt aprobarea de a se construi o armă atomică, îsi dă seama că nemtii nu mai reprezintă un pericol si astfel nu mai era necesar ca bomba atomică să fie folosită, iar de partea lui sunt mai multi fizicieni. Roosevelt murise fără să lase vreun document care să arate dacă este pentru sau împotriva folosirii unei bombe atomice. Succesorul său ,presedintele Truman, trebuia să decidă acum dacă bomba avea să fie folosită împotriva singurei tări care se mai afla în război : Japonia. El a format un comitet provizoriu însărcinat cu propunerea unei solutii în privinta folosirii bombei atomice.
Cei care nu erau de acord cu folosirea bombei au încercat să aducă la cunostinta lui Truman, care nu cunostea foarte bine ce înseamnă cu adevărat să folosesti o armă atomică, consecitele pe care le implica acest lucru, însă generalul Groves, care era pentru folosirea bombei, a făcut în asa fel încât rapoartele acestora să nu ajungă în mâinile lui Truman.
Comitetul numit de Truman nu vedea decât o singură solutie : dacă Japonia nu va capitula neconditionat, atunci vor folosi bomba atomică. La 1 iunie 1945 acest comitet aprobă în unanimitate lansarea saupra Japoniei a unui proiectil atomic, care nu era încă pus la punct. Presedintele Truman este convins că această actiune va grăbi încheierea războiului si astfel s-a luat hotărârea ca prima bombă atomică să fie lansată pe 6 august 1945. Printre cei care erau pentru folosirea bombei erau si Robert Oppenheimer si Enrico Fermi.
La 26 iulie 1945 a ancorat în insula Tinian crucisătorul 'Indianapolis' venind de la San Francisco. Pe cheiul blocat de puternice forte ale securitatii a fost descarcat un cilindru de plumb lung de 60 de cm si lat de 45. Pe urmă, în noaptea de 28 spre 29 iulie, la Tinian au aterizat trei avioane, având fiecare la bord câte un colet de dimensiuni mici. Toate aceste piese au fost transportate într-o baracă la care accesul era strict interzis.
În noaptea de 5 august 1945 obiectul montat în baracă a fost încărcat la bordul avionului de tip B-29 'Enola Gay' pilotat de către colonelul de aviatie Paul W.Tibbets Jr. de 29 de ani. Pe lângă pilot, în avion se mai aflau 11 oameni.
La 6 august ora 1 si 37 de minute de pe insula Tinian au decolat trei avioane meteorologice, îndreptându-se fiecare către un oras japonez. La ora 2 si 45 de minute avionul B-29 'Enola Gay' s-a înăltat mai greu ca de obicei, pentru că avea o încărcătură de 7,5 tone peste cea obisnuită. Combustibilul pe care îl avea în rezervoare reprezenta jumătate din greutatea totală a avionului. Avionul era escortat de un alt B-29 cu numele 'The Great Artist' ('Marele Artist').
Bomba care se afla la bordul avionului 'Enola Gay' a fost numită "Little Boy" ("Băietelul") si avea 4,25 metri lungime, 1,5 metri diametru, aproximativ 4500 de kg si o 'inimă' - un miez de Uraniu fisionabil, reprezentând 0,5% din greutatea totală a bombei. Bomba era prevăzută, de asemenea, cu dispozitive cronometrice, menite să intre în functiune imediat după lansare, spre a împiedica explozia în următoarele 15 secunde. După 15 secunde de cădere indicatoarele de presiune actionau o capsă reglată în asa fel încât să provoace explozia lui 'Little Boy' la înăltimea precisă de 565 metri. Din cele 4 capse aflate în interiorul bombei, cel putin 2 trebuiau sa se declanseze exact la înăltimea fixată pentru ca să se poată produce explozia. O altă serie de dispozitive de sigurantă împiedicau explozia bombei la mai mult de 3000 de metri înăltime. Punerea la punct a acestei bombe pe bază de Uraniu 235 a necesitat sase ani.
Ziua de 6 august 1945 era o zi ca oricare alta, o zi obisnuită din viata unui oras japonez. La 9 minute după ora 7 s-a dat alarma aeriană. Un singur avion B-29 si-a făcut aparitia la mare înăltime. S-a rotit de 2 ori deasupra orasului, apoi s-a depărtat si a dispărut.
La ora 7 si 9 minute, ora Japoniei, avionul meteorologic 'Straight Flush' s-a apropiat de orasul stabilit în planul de operatii. Deasupra obiectivului principal vizibilitatea era optimă, doar câtiva nori se aflau în dimineata aceea pe cerul Hiroshimei. Pilotul avionului 'Straight Flush' i-a raportat prin radio lui Tibbets conditiile meteorologice. Tibbets a primit mesajul. Alegerea obiectivului era în functie de conditiile meteorologice. Obiectivele de rezerva erau orasele Kokura si Nagasaki, obiectivul principal - Hiroshima.
La ora 7 si 31 de minute la Hiroshima a sunat încetarea alarmei. Viata si-a reluat pe nesimtite cursul normal.
La ora 8 si 9 minute avionul 'Enola Gay' se afla deasupra Hiroshimei ascuns după nori. La ora 8 si 11 minute avionul s-a plasat în pozitie de lansare la o altitudine de 9500 de metri, iesind brusc din nori. Acum probabil că putea fi văzut de pe pământ. La ora 8 si 15 minute din avionul 'The Great Artist' s-au desprins trei parasute. Ele sustineau instrumentele care trebuiau sa transmită prin radio o serie de date avionului însărcinat cu măsurarea exploziei.
La ora 8, 15 minute si 17 secunde 'Little Boy' a prins să spintece aerul, după care avionul a executat un viraj rapid de 158 de grade. Explozia trebuia să se producă peste 43 de secunde. La 565 de metri deasupra pământului capsa a provocat detonarea unei încărcături care a împins cu o viteză de 1500 de metri pe secundă un mic fragment de Uraniu 235 spre a-l face să se ciocnească cu unul mai mare, de formă conică, din acelasi Uraniu 235, amplasat în partea din fată a bombei. În acea clipă s-a produs explozia atomică, 'Little Boy' dezvoltând o energie echivalentă cu cea a aproximativ 13500 tone de Trinitrotoluen.
Si a izbucnit o lumină : parcă s-ar fi dezintegrat o stea; a fost un fulger care a orbit 300 de mii de oameni si a făcut să dispară orice umbră chiar si din cele mai întunecate unghere. După lumină a urmat explozia, dar aceasta n-a putut fi auzită decât la 40-50 de km de Hiroshima, fiindcă pentru cei aflati mai aproape ea s-a transformat în tăcere vesnică.
Si căldura care s-a produs a topit acoperisurile caselor, a prefăcut orice fiintă în nefiintă, într-o simplă umbră întipărită pe asfaltul străzii, ca o dovadă de netăgăduit a disparitiei sale. La 4 km de Hiroshima căldura le-a provocat oamenilor arsuri la fată si pe corp.
Si suflul provocat de explozie, care s-a năpustit cu o viteză de 1300 de km pe oră dinspre sfera de foc, a smuls din temelii pe o rază de multi km pătrati casele care mai rămăseseră în picioare.
Si a început ploaia : picături enorme si întunecate ca smoala, produse de evaporarea umiditătii din interiorul sferei de foc si înnegrite de cenusa si de pulberea radioactivă, care au căzut odată cu această ploaie de pământ.
Si vântul de foc care se pornise se întorcea către centrul exploziei pe măsură ce deasupra orasului aerul devenea tot mai dogorâtor. Iar apa râurilor s-a înăltat, înghitindu-i pe toti aceia care încercaseră să se salveze în ea.
De la momentul exploziei trecuseră doar câteva minute. La 18 km de punctul lansării două unde de soc au lovit una după alta avionul 'Enola Gay', zguduindu-l puternic.
51 de temple avea Hiroshima dar n-a rămas în picioare nici unul. În loc de 20000 de victime pronosticate de Oppenheimer, se vor înregistra 78150 morti, 13983 disparuti si 37425 raniti. Pe o raza de 2,5 km de la centrul exploziei toate clădirile au fost distruse, făcând loc unui desert atomic pe o suprafată de 11 km pătrati (17000 de victime pe km pătrat dintre care 8000 morti si dispăruti).
Nici după aceste evenimente japonezii nu doreau să capituleze. Dornici să determine precipitarea evenimentelor între Japonia si Rusia, americanii hotărăsc să devanseze cu două zile lansarea celei de a doua bombe atomice, adică la 9 august, în loc de 11, cum era prevăzut în planul initial.
La 9 august ora 3 si 49 de minute dimineata, un alt avion de tip B-29, condus de maiorul Sweeney, decoleaza de pe aerodromul din Tinian, având la bord o bombă cu plutoniu de 5 tone, supranumită 'Fatman' ('Grăsunul'). Puterea ei de distrugere este de 20000 de tone de Trinitrotoluen. Au fost stabilite două obiective : Kokura si Nagasaki, la libera alegere a lui Sweeney.
Ajuns la Sud de Kokura, maiorul constată că orasul este acoperit de nori. Se îndreaptă apoi spre Nagasaki, în dreptul căruia ajunge la ora 10 si 58 de minute. Lansează bomba de la o altitudine de 9000 de metri. Se vor înregistra 73884 morti si 74904 răniti, adică 12000 de victime pe km pătrat dintre care 6000 morti.
După un sert de secol de la aceste evenimente, japonezii consideră că, dacă lansarea bombei de la Hiroshima mai poate fi explicată, cea de a doua nu are justificare.
Astfel zguduitoarea istorie a bombei atomice se încheie odată cu sfârsitul celui de al doilea război mondial.
"Astăzi -scria François Mauriac la 10 august 1945, după anuntarea celor petrecute la Hiroshima- lumea stie că materia poate să piară în ziua în care un om, poate chiar unul singur, va fi luat în sinea lui o asemenea hotărâre."


Hiroshima