Ecologia: de la stiinta la constiinta

Ca în cazul multor discipline, numele si definitia conferite ecologiei, spun mult pentru cei chemati sa îi cunoască continentul si să-i pătrundă semnificatiile.
În privinta denumirii, termenul de ecologie s-a impus în atentia opiniei publice occidentale mai ales dupa 1970, iar în Europa centrală si de est cu precădere în ultimul deceniu. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele maree negre ori accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie 1986) au zguduit din inertie opinia publica si a introdus treptat ecologia în rândul preocupărilor individului si comunitătilor. Se redescoperea astfel un concert si un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuită biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de nastere 1866, pe când acesta functiona ca profesor la Universitatea din Sena. De altfel, prima sa mentiune cu valoare de certificat de nastere se găseste într-o notă de la pagina 8 a lucrării "Generalle Morphologie der Organismen" (Berlin, 1866), sub forma: "...sekologie... stiinta economiei, modului de viata, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor, etc." Construit precum termenul de economie, cel de ecologie deriva, în parte, din radacina indo-europeana weik, care desemneaza o unitate sociala imediat superioara casei sefului de familie. Această radacina a dat sanskritul veah (casa), latinul vicus (cartierul unui oras, burg) si grecul oikos (habitat, acasa). Ca atare sekologie a fost construit pe baza a două cuvinte grecesti: oikos si logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia reprezinta stiinta habitatului, respectiv o ramura a biologiei care studiaza interactiunile dintre fiintele vii si mediul lor. Dar, evident, semnificatiile sale au fost mult amplificate si diversificate de-a lungul timpului.

Nomen certus, pater incertus?
Parafrazând un celebru dicton juridic latin (mater, certus, pater incertus) si despre ecologie se poate spune că dacă numele îi este general si unanim recunoscut, paternitatea acestuia este încă discutată.
Astfel, într-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a fost lansata ipoteza ca inventatorul termenului ecologie ar fi fost filozoful si scriitorul american Henry David Thorean (1817-1862), contemporan întrucâtva cu Haeckel. Filozof transcendentalist acesta a fost, totodată, si unul dintre cântaretii vietii în natura. După cum se stie, transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-1882), este o filozofie impregnată de panteism în care natura e percepută deopotrivă ca un mijloc de uniune cu Dumnezeu si ca o sfera imperfecta unde se cuvine "transcede". În societatea timpului, adeptii unei asemenea conceptii erau perceputi ca niste neconformisti. Astfel, în cartea sa "Walden, sau în viata în padure" Thoreau reconstituie experienta reîntoarcerii sale pe pamânt, care a durat putin peste doi ani. Printre altele, acesta povesteste "M-am dus în padure întrucât am vrut sa traiesc fara graba, sa fac fata numai fortelor esentiale ale vietii, sa descopar ceea ce aceasta poate sa ma învete, sfârsind să constat, la ora mortii mele, ca nu am învins-o".

Aceasta experienta apropiata multor "expeditii" ecologiste actuale explica, în mare parte, eroarea de descifrare comisa în 1958 de editorii corespondentei lui Thoreau. Astfel, acestia au citit, din greseală "ecology" (ecologie) acolo unde scriitorul-filozof scrisese "geology" (geologie) într-o scrisoare datată 1 ianuarie 1858 si adresată verisorului său G. Thatcher.
Această confuzie de termeni, deosebit de seducătoare si în spiritul senzationalului american (cine nu era tentat să considere că primul scriitor si practician al "întoarcerii la natură" a fost, în acelasi timp, si părintele cuvântului ecologie, în defavoarea unui ferm om de stiinta?), avea să fie corectată însă de aceiasi editori entuziasti în 1975. În acest fel Ernst Haeckel era repus în totalitate în drepturi si astăzi nimeni nu-i mai contestă paternitatea termenului si conceptului de ecologie.

Paternitatea definitiei
În mod curent, se considera ca o buna definitie trebuie sa ne permita recunoasterea sigură a obiectului definit. Si din acest punct de vedere Haeckel rămâne un clasic. Definitia sa, cuprinsa în aceeasi lucrare care a lansat termenul si conform căruia "Prin ecologie întelegem totalitatea stiintei relatiilor organismului cu mediul, în sens larg toate conditiile de existenta", constituie si în prezent fundamentul definitiilor acestei ramuri ale biologiei. Daca omul de stiinta german este nasul de nume al ecologiei, fondatorul sau pe continut ramâne, mai degraba, Charles Darwin, al carui discipol a fost. Cele doua lucrari ale acestuia "Originea speciilor" (1859) si "Descendenta omului" (1871), formulau doua idei fundamentale ale ecologiei moderne: influenta mediului asupra speciilor vii si apartenenta speciei umane la lumea naturala. Celebrul naturalist englez a relevat dependentele strânse si o stare de echilibru optim între diferitele specii de plante si animale. Cu o asemenea mostenire, ecologia este astazi definita, de regula, ca fiind studiul relatiilor organismelor ori grupurilor de organisme cu mediul lor ori stiinta interrelatiilor organismelor vii cu mediul lor.
Nascuta ca o ramura a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un stralucit viitor social. Dar, treptat implicatiile sale s-au diversificat, amplificat si complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologistii au prevăzut degradarea lor treptată; după câteva decenii, dezvoltarea societătilor industriale a modificat profund mediul planetar. Aparitia si amplificarea poluarilor, disparitia unor specii, afirmarea problemelor globale s.a., au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevată tot de ecologie este si ea fundamentală: omul nu poate să actioneze la nesfârsit asupra mediului său fără a pune în discutie ruperea absoluta a echilibrelor ecologice esentiale. Pe aceasta cale s-a impus o alta notiune - problema cheie a lumii contemporane: protectia mediului. Totodată, pe măsura constientizării mizei ecologice, stiintele biologice au făcut apel la stiintele umane: etnologia a denuntat decivilizarea promovata de occidentali contra etniilor si culturilor minoritare; demografia s-a confruntat cu cresterea mondială a populatiei si impactului, pe măsură, asupra mediului, sociologia a perceput un război între societate si natură; cuvinte precum natură, stiinta, tehnica, au trezit filozofia care a hranit vechile sale dezbateri asupra acestor noi constatari.

Asa cum se întâmplă în lumea modernă, aceste probleme au invadat deopotrivă si economia si politica pentru a căuta cauzele crizei ecologice si a credita solutii posibile. O ecologie politică a interpelat economia politică si, ca o consecintă, la nivelul miscării sociale s-a impus un nou curent de gândire si actiune: ecologismul. Trecerea ecologiei de la stadiul de simplă disciplină stiintifica la cea de problema a constiintei comune, nationala si internationala cu expresii corespunzătoare la nivelul teoriei si actiunii militante reprezinta una din marile cuceriri ale secolului XX.