Divina Comedie

Opera lui Dante, în toata complexitatea si valoarea ei, a constituit un reper chiar pentru contemporani, daca luam în considerare admiratia pe care i-a marturisit-o Boccaccio; de-a lungul secolelor, de la Chaucer si Chateaubriand, pâna la Miguel de Unamuno, toate marile spirite s-au întors catre modelul dantesc. Cu toate ca Vita Nuova este unanim cunoscuta ca “cel mai nobil manifest al liricii italiene, cea mai desavârsita expresie a dulcelui stil nou […], dar mai ales candida, ingenua poveste a iubirii lui Dante Aligheri pentru florentina Beatrice Portinari”, asa cum confirma Alexandru Balaci, numele lui Dante a devenit sinonim cu Divina Comedie.
Scriitorul a început sa-si redacteze capodopera înca din 1307, înainte de anii exilului, si ea a constituit opera capitala pe care Dante a dezvoltat-o pâna în ultima clipa a vietii. Pornind de la principiile artei poetice medievale, conform carora tragedia are un început vesel si un deznodamânt tragic, iar comedia, dupa o expozitiune trista, evolueaza spre un final fericit, Dante si-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a atasat atributul de “divina”, pe care posteritatea l-a preluat si l-a consacrat. Acest statut nu este întâmplator, ci generat de faptul ca lucrarea se constituie într-o autobiografie morala, o drama a epocii, o lucrare de sinteza politica, o epopee si, fireste, un poem alegoric.
Formula care deschide calatoria imaginara a poetului prin tinuturile mortii este un laitmotiv al literaturii medievale. În “amiaza vietii”, Dante, cuprins de regretul de a se fi irosit dupa moartea Beatricei în placerile iluzorii ale vietii, are o viziune care îi ofera un nou sens existential. Ratacit într-o padure întunecata, segerând labirintul interior din care cel ce s-a abatut de la “calea catre creste” nu se mai poate salva, el este amenintat de trei fiare – o pantera usoara, o lupoaica “numai os si piele” si un leu “cu bot flamând” - , ale caror întelesuri alegorice sunt lesne de descifrat: necumpatarea, violenta si viclenia. Aparitia lui Vergilius, “poet divin, lumina fara moarte”, alunga pe moment temerile celui ratacit, poetul latin invitându-l pe urmasul sau într-o calatorie, de care florentinul nu se simte demn, prin Purgatoriu, Infern si Paradis. Vergilius îi marturiseste însa ca este trimis de “o doamna blânda-n fapte”, “domnita a virtutii”, Beatrice, care simbolizeaza iubirea pura, si Dante se lasa cuprins de dorul ei si porneste la drum alaturi de umbra ilustrului sau înaintas.
Calatoria este proiectata în trei mari carti (Infernul, Purgatoriul si Paradusul), fiecare dintre acestea articulata pe câte treizeci si trei de cânturi, la care se adauga prologul. Cele o suta de cânturi, organizarea lor în tretine si încheierea fiecareia dintre cele trei cantice prin cuvântul “stele” confirma idealul renascentist al perfectiunii si al simetriei spre care aspira Dante. În sprijinul aceleiasi idei, critica literara a interpretat si structura partilor poemului, caci numerele simbolice trei, noua si zece reprezinta osatura întregului text. Infernul cuprinde zece parti, o câmpie întunecata si noua ceruri, Purgatoriul grupeaza alte zece spatii simbolice, tarâmul marii, coasta muntelui, cele noua ceruri mobile si un cer fix, Empireul.
Patruzând în Infern, Dante este orbit de un fulger si este purtat în Limb, unde sunt adunate sufletele copiilor morti înainte de Cristos si ale virtuosilor din antichitate, între care el îi recunoaste pe Homer, Horatius si Ovidius; dupa întâlnirea cu Minos, judecatorul Infernului, calatorii o zaresc printre cei ce au pacatuit din dragoste pe Francesca da Rimini, care le istoriceste nefericita ei poveste. Poetul si calauza sa îsi continua calatoria prin cercurile unde îsi ispasesc pacatele lacomii, zgârcitii, si risipitorii, mâniosii, semetii si invidiosii, ereticii, tâlharii, lingusitorii si tradatorii, violentii, sinucigasii, camatarii, hotii, ipocritii etc. Fiecare popas îi prilejuieste poetului întâlniri semnificative cu umbrele unor personaltati ale antichitatii sau cu unii dintre contemporanii sai, iar istorisirile acestora, precum si pedepsele pe care le ispasesc au rolul de a trimite spre descifrarea sensurilor alegorice ale lucrarii.
Fascinatia acestei prime calatorii vine si din impresia de viata adevarata ce se degaja din descrieri, personajele surprinse de Dante ducând cu ele si dupa moarte pacatul pentru care au fost aruncate în Infern. Francesca da Rimini si Paolo Malatesta îsi traiesc mai departe iubirea interzisa, în ciuda chinurilor la care sunt supusi, hotul Ciampolo di Navarra îi pacaleste pe draci printr-un siretlic, iar contele Ugolino si arhiepiscopul Ruggieri îsi continua ura si dincolo de granitele terestre, rozând întru vesnicie unul din craniul celuilalt. Iesind “catre lumini si stele”, Dante paraseste Infernul, cutremurat de cele vazute, si se îndreapta spre Purgatoriu, dupa ce se încinge cu stuful umilintei si-si spala obrazul de negurile Infernului, pentru a putea patrunde pe tarâmul celor care au constiinta justitiei divine, se caiesc de pacatele savarsite si asteapta iertarea. Aici el îi va întâlni pe rând pe cei ce s-au cait prea târziu, pe delasatori, pe trufasi si invidiosi, pe nepasatori, zgârciti, lacomi, desfrânati, cu toti caindu-se pentru pacatele lor si ascultând pilde de iubire, generozitate, cumpatare ori castitate.
În Cântul XXX, poetul este surprins de aparitia iubitei Beatrice care îi va lua locul lui Vergilius pentru a-l calauzi prin Paradis. Poetul însusi se caieste acum pentru decaderea lui morala si primeste mustrarile Beatricei, apoi, purificat în unda sclipitoare, porneste “curat si dornic de-a urca la stele”.
Spre deosebire de atmosfera dramatica a Infernului, în care se aud gemetele si tipetele celor pedepsiti, iar poetul asista neputincios la zvârcolirile lor, Purgatoril este dominat de calm, liniste, împacare si speranta. Duhurile întâlnite aici au superioritatea morla a caintei, asa cum marturiseste Guido Guinizelli, întemeietorul scolii “dulcelui stil nou” : “… si sunt aici, caci m-am cait în moarte”. Cantina Purgatoriului se defineste prin lirism, poetul italian exprimându-si aici toata adâncimea credintei sale în valorile umanitatii, ceea ce îl determina pe Miguel de Unamuno sa exclame: “Din adâncul acestei nelinisti, din abisul sentimentului moralitatii noastre, iesim la lumina unui alt cer, cum din adâncul Infernului a iesit Dante sa revada stelele…”.
Intrarea în Paradis se face o data cu invocatia lui Apollo, zeul artei, caruia poetul îi cere sprijinul pentru a putea reda în versuri toata stralucirea fascinanta a sferelor ceresti.
Alaturi de Beatrice, poetul urca în cerul Lunii, în cerul lui Mercur, unde împaratul Iustinian îi prezinta în termeni alegorici istoria Imperiului Roman, calatoreste apoi în cerul Venerei, spre sufletele care au trait iubirea profunda, spre cerul Soarelui, unde îl întâlneste pe Toma d’Aquino, si spre cerul lui Marte, alaturi de luptatorii pentru credinta în Cristos. Întâlnirea cu stramosul sau, Cacciaguida, îi prilejuieste lui Dante o evocare a trecutorului florentin, dar îi confirma si viitorul sau stralucit, semn al constiintei propriei valori. În cerul lui Jupiter, el are prilejul sa-i întâlneasca pe marii suverani, în cerul lui Saturn vede duhurile contemplative, apoi, în cerul înstelat, are revelatia triumfului lui Cristos si primeste binecuvântarea Sfântului Petru. În discutiile filosofice cu Sfântul Iacob si Sântul Ioan, Dante abordeaza problemele dragostei si sperantei.
Ultima treapta a Paradisului este Empireul, unde, la rugaciunea Sfântului Bernard, Fecioara îi prilejuieste lui Dante contemplarea Treimii. Un ultim fulger de lumina strapunge însa mintea acestuia si îl aduce în real, pentru a rosti cuvintele prin care se încheie poemul, respectând simetria cu finalurile canticelor anterioare:

“Mai mult sa spun nu-s vrednic prin cuvinte
caci vrerii Sale potrivind pe-a mele,
asemeni rotii ma-mpingea-nainte
iubirea ce roteste sori si stele”.

Descrierea Paradisului este un adevarat poem al lumii si al frumusetii, caci, asa cum observa istoricul literaturii italiene, Francesco de Sanctis, “din toate formele aici nu ramâne decât lumina, din toate afectele, nimic altceva decât iubirea, din toate sentimentele, nimic altceva decât beatitudinea, din toate actele, nimic altceva decât contemplatia”.
Idealul perfectiunii pe care l-a împrastiat întreaga Renastere este influentat în cea mai deplina masura de Divina Comedie a lui Dante. Structura poemului tine de o arhitectura grandioasa, poetul organizând în simetrie cele trei cantice, precum si cânturile ce le compun. Complexitatea lucrarii este generata si de multitudinea de sensuri pe care ea le propune si pe care Dante însusi le anunta înca de la aparitia operei sale. Un prim sens este cel literal, potrivit caruia poetul calatoreste în anul 1300, vreme de sapte zile. Din el rezulta însa imediat sensul alegoric, reperabil chiar din primul cânt, atunci cînd eroul este atacat de trei fiare, simbolizând lacomia, violenta si viclenia. Calatoria este una simbolica, de purificare, mai întâi prin ratiune, întruchipata de Vergilius, apoi prin iubire, a carei exponenta este Beatrice. De aici rezulta un profund sens moral, caci exemplul lui Dante este oferit întregi umanitati. Epoca istorica evocata, sângerosul ev mediu, ar putea permite si receptarea unui suprasens, acela al iesirii din framântata contemporaneitate a lui Dante, pentru a revigora vechiul Imperiu Roman, în toata gloria pe care o evoca personajele Comediei.
Din acest punct de vedere, lucrarea, în care se recunosc descrieri ale mediului florentin, ale moravurilor vremii, analizate ale situatiei politice, evocari ale unor personalitati exemplare, dar si configuari ale teoriilor stiintifice vehiculate în epoca, privind pozitia planetelor în Univers, este o sinteza a culturii si literaturii medievale. Evocarea vechii Florente în opozitie cu cea contemporana este pentru Dante un prilej de a-si afirma patriotismul vibrant, de altfel una din coordonatele morale ale cartii. Alexandru Balaci afirma: “Contemporanietatea sa si Florenta sunt temele centrale, axele în jurul carora se rotesc toate cânturile poemei. Prezentul, Italia, contemporanii si Florenta, patria nerecunoscatoare, dar întotdeauna iubita, toate aceste elemente sunt puternic înradacinate în mintea si sufletul poetului, care le poarta cu el în imaginara sa calatorie, în tenebrele Infernului, în cântecele Purgatoriului ori în stralucirea Paradisului”.
Arta dantesca a fost si ea, alaturi de celelalte note de valoare, un motiv pentru care secolele nu au putut asterne umbra peste capodopera. Stapân peste arta compozitiei, poetul îsi organizeaza edificiul artistic într-o uimitoare impresie de viata. Succesiunea dinamica, dar echilibrata a planurilor compozitionale, puterea de a concentra esentialul în tablouri memoriabile, gama larga a mijloacelor plastice la care apeleaza poetul, de la tonurile sumbre ale Infernului la cele luminoase ale Paradisului, precum si versul fluid si muzicalitatea limbii literare italiene care se întemeiaza prin Dante, toate acestea se reunesc sub semnul unei valori indiscutabile si, în ordinea marilor capodopere, unice.
Ivita într-un timp în care omul era schematizat si supus dogmelor, Divina Comedie prefigureaza cuceririle Renasterii, propunând un om stapânit de pasiuni, de dureri, de aspitatii care îl ajuta sa depaseasca amenintarea mortii. Cu toate ca a fost poetul lumii de umbre, Dante afirma triumful vietii în eternitate, prin ratiune si iubire, triumful adevarului si al dreptatii, nu numai asupra cetatii medievale, ci asupra întregului cer înstelat, spre care cititorii lui Dante îsi ridica, invariabil, privirile.


Influenta asupra literaturii române

Ea însasi întemeiata pe traditiile antichitatii si ale evului mediu, nutrita din sevele literaturii latine pe care poetul a cunoscut-o si a pretuit-o, Divina Comedie a devenit de-a lungul timpului reperul umanistilor, dar si al modernilor care au regasit în ea propriile valori.
Fara a se regasi la un anume scriitor sau într-o anumita opera literara, capodopera italiana a impresiponat cultura româna prin marii ei sustinatori, care au oferit cititorului, prin comentariul lor pertinent, perspectiva reala asupra acestui mare poet. Preocuparile lui Cosbuc, Tudor Vianu sau Alexandru Balaci pentru opera dantesca au confirmat afinitatea culturii noastre pentru sora întru latinitate, atât de stralucit sintetizeaza în personalitatea lui Dante Alighieri.


Aprecieri critice

“Florenta, în cazul sau, nu e un loc unde se savârsesc acte absolute, ci expresia durersoasa a unei experiente existentiale ce se desfasoara în întregime pe firul lentei si inexorabilei curgeri a timpului, pe eroziunea valorilor considerate absolute si de neînlocuit.”
(D’Arco Silvio Avalle)

“Spectacolul care i se înfatiseaza poetului strabatând cele trei lumi de dincolo (metafora a propriei sale situatii morale – si a întregii omeniri – în realitatea ei, apoi în perspectiva necesitatii si posibilitatii ei de îndreptare, de înaltare si de salvare) demonstreaza ca personalitatea umana, înzestrata cu lumina ratiunii si cu puterile liberului arbitru, îsi poate dirija destinul, sustragându-se de sub puterea nociva a patimilor, spre a câstiga astfel demnitate umana, echilibru si armonie.”
(Ovidiu Drîmba)



Bibliografie: “Compendiu de Literatura Universala pentru bacalaureat”
Autori: Mona Cotofan si Liliana Balan
Editura: Polirom

Referat realizat de Dark Angel