La hanul lui Mânjoala
I.L.Caragiale
(1852-1912)

I.L.Caragiale a creat o opera cu particularitati care o unicizeaza în contextul literaturii nationale,dar si universale,o opera în care se disting cu usurinta trei universuri diferite:comic,tragic si fantastic.
Tragismul si fantasticul îsi pun pecetea asupra creatiei sale nuvelistice (O faclie de Paste, Pacat, La hanul lui Mânjoala, Calul dracului, În vreme de razboi ), în timp ce nota comica se face simtita în schite ( D-l Goe, Vizita, Telegrame,Bubico ) si în cele patru comedii de moravuri si caracter ( O scrisoare pierduta, O noapte furtunoasa, Conu Leonida fata cu reactiunea ).
Scriitorul,care afirma:Eu nu scriu decât despre viata noastra si pentru viata noastra, caci alta nu cunosc si nici nu ma intereseaza, ca si Maiorescu si Eminescu se declara împotriva betiei de cuvinte, a incapacitatii de a gândi, precum si a parventismului.
Nuvela “La hanul lui Mânjoala” s-a publicat pentru prima oara in 1898, în Revista ilustrata “Gazeta Sateanului”.Textul a fost retiparit în volumele Momente (1901) si Nuvele,povestiri (1908)
Nuvela este o proza fantastica, fiind construita prin îmbinarea armonioasa a planului real cu cel fantastic.Actiunea nuvelei se desfasoara în doua planuri temporale si spatiale, unul obiectiv ,care înscrie evenimentele narate în prezentul realitatii si celalalt plan, subiectiv, al fabulosului mitic, ce tulbura subconstientul uman.
Tema nuvelei ilustreaza mitul folcloric al vrajitoarei malefice, care-i întoarce din cale tulburându-le mintile, scotând la suprafata dorinte ascunse, dare care, odata iesiti din cercul magiei diavolesti, îsi reiau fagasul normal al vietii.
Incipitul, sub forma monologului interior, contine informatia exacta referitoare la timpul si spatiul real si anume ca mai este „un sfert de ceas pâna la hanul lui Mânjoala..”.
Nuvela debuteaza cu planul real, prin monologul naratorului care este si personaj în ipostaza calatorului, aceasta opera fiind printre putinele opere ale lui Caragiale în care naratiunea este la persoana I.
Personajul-narator, în ipostaza calatorului, se îndreapta catre Popestii-de-sus, la polcovnicul Iordache, unde socoteste ca va ajunge în jurul orei zece.Personajul-narator este subiectiv, deoarece relateaza propriile reflectii privind calatoria prin intermediul monologului interior si a stilului indirect liber.Punctele de suspensie folosite în calcularea orelor necesare pâna la destinatie, în formularea concluziei ca a „cam întârziat..trebuia sa plec mai devreme..” si a sperantei ca polcovnicul îl va astepta totusi, dau monologului o discontinuitate a gândurilor si împreuna cu expresiile din limba vorbita,creeaza stilului o oralitate sugestiva.
Calatorul zareste „ca la o bataie de pusca” luminile hanului lui Mânjoala si, prin flash-back îsi aminteste ca omul murise de vreo cinci ani lasand afacerile nevestei sale, Mânjaloaia, o „femeie zdravana”,pe care gura lumii o banuia de farmece.Se manifesta aici ipostaza naratorului-mesager, deoarece transmite cititorului fictiv aflate de la el la altii.
Întâmplarile scapa logicii firesti-planului real- si se înscriu într-un cadru fantastic.În evocarea întâmplarii,când hanul este jefuit de doi tâlhari, iar imediat ce Mânjaloaia a strigat „Hotii..!” au si aparut în usa subprefectul cu mai multi indivizi, naratorul-mesager este aparent obiectiv realizând o „povestire în rama”.
Din secventa urmatoare, când ilustreaza planul real, personajul-narator devine actor al actiunii, descriind cu detalii aglomeratia de la han, în curtea caruia poposeau sa se odihneasca chirigii, având carutele încarcate cu cherestea ori cu porumb.
Dând calul unui argat, calatorul este întâmpinat cu bucurie de cucoana Marghioala:”-Bine-ati venit, coane Fanica”, fiind si singura data când se specifica numele personajului.Apoi ea da porunca sa-i aseze masa în odaie si calatorului i se pare mai frumoasa ca niciodata.O stia de când era copil, dar între timp crescuse, se facuse un „tânar curatel si obraznic, mai mult obraznic decât curatel” si îndrazneste sa o ciupeasca si sa-i spuna ce ochi frumosi are.Este si prima sugerare a tentatiei la care este supus omul de catre fortele malefice.Spre surprinderea acestuia, cocoana Marghioala stia ca el trebuia sa se logodeasca si-l mustra pentru obraznicie.Odaia în care îl duce hangita este curata si cocheta, totul este „alb ca laptele”, miroase a mere si a gutui.Asezându-se la masa tânarul vrea sa se închine dar observa ca nu exista nici o icoana în încapere, despre care hangita îi spune ca nu ar folosi la nimic.Când acesta îsi face cruce izbucneste un racnet de sub masa si el crede ca a calcat pe un cotoi batrân care se afla sub masa, iar cocoana se repede si deschide usa ca sa iasa afara „cotoiul suparat”, dar aerul rece stinge lampa.Credintele populare spun ca pisica neagra este una din înfatisarile pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia îi deschide usa insinueaza un prim element al vrajitoriei.În intuneric,tânarul începe s-o mângâie si sa o sarute pe hangita, dar îi întrerupr jupâneasa, care aduce tava cu mâncare si o lumânare.Mâncarea gustoasa si vinul îi dau barbatului „un fel de amorteala pe la încheiaturi, însa când afla ca afara a început viscolul el se dezmeticeste brusc si intra în realitate.Argatii se culcasera si iesind pe prispa hanului, vede cu îngrijorarea ca este „o vreme vajnica” iar în vazduh „urla vântul nebun”.Desi cocoana Marghioala încearca sa-l convinga sa nu plece, acesta se duce si îsi ia un argat din grajd si luându-si ramas bun o intreaba pe hangita cât are sa-i achite iar aceasta îi zice ca va achita când se va intoarce, sugerând noi elemente ale colaborarii femeii cu fortele malefice.
Tânarul încaleca si pleaca de la han, iar afara viscolul izbucnise cu putere, „nori dupa nori zburau opaciti ca de spaima unei pedepse de mai sus, unii la vale pe dedesubt, altii pe deasupra la deal”, iar frigul îl patrundea nemilos pe narator, înghetându-i mâinile si picioarele.
Întâmplarile care urmeaza intra într-un cadru fabulos, tânarul începe sa simta „durere la cerbice, la frunte si la tâmple fierbinteala si bubuituri în urechi”, gandindu-se ca bause prea mult si regretând ca parasise hanul în aceea seara.
Vremea se mai domoleste, dar tot mergând el îsi da seama ca în loc sa mearga la deal o luase la vale si se ratacise.Calul o ia la goana singur dintr-o pe câmp ca apucat de streche, iar mai apoi autorul afla de la Gheorghe Natrut, paznic la coceni, ca de fapt era tot la Haculesti, foarte aproape de hanul Mânjoalei, si innopteaza acolo.
Dupa un timp de la aceasta întâmplare, când statea la taifas cu socrul sau, afla ca hanul lui Mânjoala „arsese pâna în pamânt”, îngropând „ pe biata cocoana Marghioala, acu hârbuita, subt un morman urias de jaratic”.Bucuros ca „ a bagat-o în sfârsit la jaratic pe matracuca”, Iordache îl pune pe ginere-sau sa-i povesteasca „pentru a nu stiu câtea oara” întâmplarea ciudata prin care trecuse la hanul lui Mânjoala.
Perspectiva narativa se caracterizeaza prin naratiune la persoana I, naratorul cunoaste tot atât cât si personajul, relatând în timp subiectiv întâmplarile petrecute cândva, într-un timp obiectiv.Planul real foloseste motivul calatoriei ca mijloc al cunoasterii miturilor si credintelor stravechi, ca tarîm fascinant al fabulosului.
Deoarece este o specie epica de întindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict concentrat si personaje puternic conturate, opera literara „La hanul lui Mânjoala” de I.L.Caragiale este o nuvela.Ca în orice opera literara se manifesta arta echivocului, a ambiguitatii, realizata prin îmbinarea realului cu fabulosul.
Arta narativa ilustreaza aici un singur fir fabulativ, urmarind un conflict concentrat.Timpul verbal predominant în naratiune este perfectul compus, îmbinat cu prezentul si imperfectul.Cele doua personje, naratorul si vrajitoarea sunt caracterizate succint, prin câteva detalii semnificative.Tânarul se autocaracterizeaza ca fiind „curatel si obraznic, mai mult obraznic decât curatel”, este curtenitor si îndraznet cu femeile frumoase.Cocoana Marghioala are niste ochi strasnici, este caracterizata prin epitete-„frumoasa,voinica si ochioasa”-trasaturile fiind tentante pentru barbatii dornici de aventuri amoroase, care sa-i poata sa-i farmece si sa-i scoata din minti.
„Geniu bilateral, ca tehnica, Caragiale este, în acelasi timp, un geniu unitar, ca atitudine în fata vietii.Satira lui izvoraste din strafundurile ancestrale, dintr-un instinct al feeriei, contrazis de platitudinea vietii reale, pe care o accepta modesta si înteleapta, fixata în canoane de bun simt si respect al traditiilor arhaice.” (Pompiliu Constantinescu)