Literatura Franceza in Evul Mediu
Orânduirea feudala si viata feudalilor
în societatea feudala, în care fermenteaza noua si tânara burghezime, regele alaturi de nobilime se afla pe primul loc în piramida sociala. Acestia se ocupa cu petreceri la care un cântaret recita poeme razboinice, spre a-si distra stapânii.

Clerul avea o mare importanta în interiorul acestei societati, misticismului religios fiindu-i asigurat terenul si autoritatea de catre starea generala de ignorana in care era tinut poporul. Clerul monopolizeaza învatamântul superior si mediu, monopolizeaza studiul filozofiei, pe care o aserveste teologiei, si orice încercare de cercetare stiintifica este riguros cenzurata.
Societatea feudala are un caracter militar. In primele chansons de geste, cuvântul vasal este sinonim cu razboinic. întreaga viata feudala este organizata si orientata spre razboi. Castelul seniorial, cladit initial în mod primitiv din lemn, cu palisade si santuri, intrebuinteaza ulterior piatra. De obicei fiecare primavara aduce un razboi, care distruge totul, inclusiv bisericile. Razboiul devenise activitatea de baza a nobililor si a cavalerilor în Evul Mediu, incat acestia isi utilizeaza timpul de ragaz in "turniruri". Premiul învingatorului era calul, armele si armura adversarului învins (lucruri foarte scumpe la vremea aceea).
Nimic nu reveleaza mai bine vocatia pur razboinica a clasei con ducatoare decât versurile cunoscutului trubadur Bertrand de Born. Mobilul actiunii razboinice este în realitate jaful:
,,Acelea vor fi vremuri bune: Când vom lua toata averea camatarilor, Când pe drumuri nu vor mai umbla carutele în timpul zilei, fara sa se teama de nimic, Nici negustorul ce porneste spre Franta, Acela va fi atunci bogat Care va stii mai bine sa se înfrupte."
Condusi de un asemenea ideal în viata, cavalerii (nobili cu proprietati reduse) devin în curând o masa ratacitoare de razboinici, cautând aventura si prada, gata sa îsi ofere serviciile contra unei sume considerabile de bani: "Eu pot sa va ajut. Am deja scutul pe umar si coiful pe cap. Dar fara bani cum sa pornesc la lupta?"- îi spune un cavaler contelui de Poitiers. Asemenea moravuri duc la dispretul vietii si suferintelor umane, la încalcari de juramânt, la masacre, mutilari si devastari: " Nu este razboi adevarat acela fara foc si sânge" -spune cinic Bertrand de Born.
Pentru nobilii feudali, pacea însemna pericolul camatarilor ce-si cereau drepturile, prin urmare o criza economica si o criza de prestigiu.
Dinpotriva, pentru negustori si tarani pacea înseamna posibilitatea de a lucra si de a prospera. De aceea cavalerii vor dispretui profund pe tarani si pe burghezi.
în sânul acestei configuratii sociale, în creatia literara putem descifra doua directii destul de clare: o literatura exprimând conceptiile, idealurile, gusturile feudalilor, si o literatura exprimata în formele agreate de clasa cea mai progresiva a epocii, în formele propri literaturii burgheze - literatura în care vor intra si numeraose elemente populare.
Poemele eroice: Cântecul lui Roland
Literaturii franceze îi apartin cântecele de vitejie ("chansons de geste"), poeme cântând fapte eroice.
Cele vreo optzeci de cântece de vitejie ce s-au pastrat se repartizeaza, dupa natura subiectelor si temelor, in patru cicluri. Dintre acestea, primul loc ii detine ciclul despre Carol cel Mare - prin poemul eroic Cântecul lui Roland.


Cântecele de vitejie au la baza cântecele eroice care circulau in mase. Acest caracter popular este vizibil in Cântecul lui Roland; intriga tine mai mult de folclor decât de istorie, prin teme ca: ura dintre fiul vitreg si tata, invidia, tradarea etc. Dar jonglerii, cântareti ratacitori, un fel de cronicari ambulanti, aparuti in sec. X-lea in Franta, la inceput ca amatori, apoi deveniti maestri profesionisti - cântareti care aduna fragmente intr-o compozitie ampla si unitara ( ca dimensiune variind intre o mie si douazeci de mii de versuri ), sub care poemele ne-au ajuns, modifica datele reale, evenimentele istorice care le-au ocazionat.
La originea poemelor deci - recitate de jongleri cu acompaniamente de instrumente, la târguri, la castele, la petreceri, la pelerinaje - stau aceste cântece scurte, contemporane evenimentelor tratate. La punctual initial gasim spontaneitatea creatiei populare, iar la punctual final - munca de compilare a cântaretilor, munca ce da unitatea estetica de ansamblu poemului, exaltând in acelasi timp virtutiile cavaleresti pe placul razboinicilor feudali.
Franta, a carei evolutie istorica a fost foarte framântata, nu dispune de o substanta epica atât de veche ca germanii, regasidu-si trecutul cel mai indepartat abia in perioada carolingiana.

Figura lui Carol cel Mare si figurile nobililor sai, impreuna cu faptele lor de arme, vor forma material epic al celui mai reprezentativ cântec de vitejie: Cântecul lui Roland.
Autoritatea politica a lui Carol cel mare, vitejia, forta sa fizica, inteligenta si calitatile sale organizatorice i-au creat o aureola de glorie, ce in imaginatia contemporanilor a dat nastere multor legende. Legendele au servit ca teme pentru mici cântece de razboi. Celebrând evenimentele de la sfârsitul secolului VIII, cântecele despre Roland sunt raspândite inca din sec. IX-lea, pentru ca in sec. Xl-lea sa fie complicate, prelucrate si transformate sub forma ce ni s-a transmis.
Poemul de 4000 de versuri, are un caracter general razboinic si cavaleresc. Ulterior, in urma incordarii luptei dintre crestini si lumea musulmana, s-a accentuat tot mai mult nuanta religioasa a evenimentelor.
Episodul istoric autentic al luptei lui Carol cel Mare si infrangerea armatei lui Roland in trecatorile Pirineilor au servit doar ca punct de plecare si ca pretext pentru crearea unei legende despre o lupta apriga intre francezi si mauri. In realitate devierile de la datele istorice sunt foarte multe: in trecatorile Pirineilor, francezii au fost atacati de un trib de basci, nu de mauri, cu care francezii intrasera deja in conflict, la data elaborarii poemului. In cronica, numele lui Ronald ocupa locul al treilea, iar in poem el este eroul principal, nepotul lui Carol. înfrângerea francezilor se datoreaza unei greseli strategice, nu tradarii lui Ganelon.
Mai apar modificari - in raport cu adevarul istoric - ale moravurilor, costumelor, datelor geografice, etc.
Trei idei stau la baza acestui poem.
Intai, ideea fundamentala a devotamentului neconditionat al vasalilor pentru suzeran. In conditiile regimului feudal, bazat pe obligatii reciproce dintre vasali si suzeran, credinta fata de suzeran era cea mai importanta virtute a vasalului.
A doua idee fundamentala este aceea a luptei religioase duse impotriva dusmanilor crestinitatii - idee intretinuta de autoritara forta a lumii feudale, biserica - mai ales ca, la data primei redactari a poemului, era vie propaganda in favoarea primei cruciade.

A treia idee foarte pretioasa este dragostea de tara care ii anima pe erou. Nu interesele personale (ca in Cântecul Nibelungilor) determina actele sale vitejesti, ci indatoririle cavaleresti si permanentul gând care ii duce la "dulcea Franta".
Poemul nu acorda nici o atentie femeii - femeia ocupând in orânduirea feudala timpurie o pozitie de neta inferioritate.
In poem, elementele religioase au un rol important - mai ales in urma interpolarilor impuse cântaretilor ambulanti de catre biserica - Dumnezeu si ingerii luau adesea parte la evenimentele povestite.
Eroii poemului se detaseaza net, in primul rând Carol cel Mare; desi este interesant sa remarcam felul contradictoriu in care apare figura sa in diferite cântece de vitejie. Uneori este prezentat ca un nobil suveran, venerat de toti si aceasta ipostaza este predominanta in "Cântecul lui Roland". In alte cântece insa, prezentarea lui ca un batran lacom si servil indica amprenta conceptiei antimonarhice a baronilor anarhici.
In poem, Carol apare ca un erou epic, luptator curajos, aparator al crestinismului, intelept, bun si nobil.
Roland are toate calitatile clasice cu care este investit cavalerul viteaz din epoca vasalitatii. Chiar Ganelon este prezentat in lumina acestei conceptii, caci el nu este un tradator de rând, ci este impins de sentimentul de razbunare, acceptat si chiar impus de codul cavaleriei, desi aici se exercita in detrimentul intereselor tarii sale. Semnificativa este figura arhiepiscopului Turpin, in acelasi timp mare proprietar feudal si cavaler razboinic.
Un personaj invizibil dar mereu present este "douce France" (dulcea Franta) care reprezinta imaginea patriei.
In cântecul lui Roland sunt omise intentionat partile negre ale vietii feudale, redandu-se in schimb numai liniile unei poezii populare si ale unor evenimente idealizate.
Cel mai cunoscut poem din evul mediu al literaturii franceze are calitati artistice specifice. El incepe cu o introducere linistita, calma si maiestuoasa, maiestuozitate care va ramane pe tot parcursul poemului. Totusi tonul nu este monoton. Tema poemului determina acea caracteristica asprime a genului epic. Asprimea se manifesta in schitarea rigida si puternica a caracterelor, cat si in descrierea naturii. Peisajul sever si maret nu-1 retine prea mult pe autor; asprimea expresiei ce traduce insasi brutalitatea caracterului razboinicilor feudali, se arata in imagini dure.
Proprii insa poeziei populare sunt procedeele simplitatii epice, precum naturaletea povestirii, sau strofele monorime.
Lirica trubadurilor
Cresterea bunastarii cavalerilor, noile lor conditii de trai, mai civilizat si ridicarea lor culturala le determina noi gusturi, noi conceptii si noi idealuri.
Contactul cu orientul, stabilit in timpul cruciadelor, in urma ocuparii Spaniei de catre mauri, le largeste orizontul cultural, le da ocazia sa cunoasca noi forme de viata, noi idei poetice, produse ale unei culturi mai complete si mai rafinate; de unde gustul lor pentru rar, pentru frumos, pentru cautat sau pentru miraculosul pagan. Legendele celtice veneau sa satisfaca tocmai acest nou gust al cavalerilor. Se dezvolta acum poezia lirica a trubadurilor si romanul de curte, ciclul cavaleresc - al cavalerilor mesei rotunde -, cel mistico-religios - al cavalerilor Graalului- si ciclul legendelor in care aventura este dominata puternic de sentimentul erotic, ca in Tristan si Isolda. Aceste cicluri dezvoltate mai intai pe teritoriul britanic au stimulat si creatia celui mai mare scriitor in acest gen, Chretien de Troyes. Tema iubiri capata, începând din sec. XH-lea o nuanta specifica liricului trubadurilor: iubirea curteana.
Deoarece tema aceasta este fundamentala pentru aceste directii literare si deoarece conceptia iubirii curtene a fost in genere fals interpretata. Ea nu are nimic in comun, ba chiar se opune casatoriei. Femeia iubita, daca este casatorita, ea se îndragosteste de altcineva, nu de sotul ei. La nobili casatoriile erau doar o simpla afacere, fata se casatorea cu fiul unui nobil cat mai bogat.
Al doilea caracter al acestei conceptii poate fi sesizat in acea atitudine de subordonare a îndragostitului fata de iubita sa.
Acest tip de literatura nu este tributar gândirii religioase, el dezvoltandu-se in special in sudul Frantei, unde Biserica a fost mai putin bogata, mai putin cultivata, actionând mai putin decât in nord. Nici una din marile opere ale literaturii clericale, nici una din marile miscari de reforma monastica n-au pornit de aici. Tocmai fiind mai slaba influenta clerului asupra laicilor, acestia au dezvoltat in mod mai liber o morala mondena, raspunzând insusi gradului de rafinament al nobililor, intr-o regiune mult mai avantajata din punct de vedere economic.
Poezia trubadurilor s-a format sub influenta poeziei arabe care era mai evoluata la aceea data. Institutia vasalitatii a determinat forma relatiilor dintre indragostit si iubita, in termenii reflectati si in lirica trubadurilor. Aceasta poezie cultiva specii noi: cantona, romanta lirica, balada, obida, pastorala si tensonul.
Notele caracteristice ale acestei poezii trubaduresti sunt: sentimental frumosului formei, tendinta de a infrumuseta viata, generozitatea civilizata, curtoazia.
Atentia fata de viata omului, fata de bucuriile pamântesti si fata de frumos, reprezinta un pas in dezvoltarea poeziei. Ea are acum o noua functie: sa distreze fantezia. Poetul nu mai este un anonim si este întrebuintata limba eleganta.
Cei mai importanti trubaduri sunt: Guillaume de Poitiers, Jauffre Rudei si in primul rând Bernard de Ventadour.
Romanul curtean
Un alt sector al literaturii nobililor este ocupat de romanul de curte, a carei tema este aventura pornita pentru cinstirea femeii iubite.

începând cu sec. al XH-lea, truverii (oamenii din nordul Frantei) si trubadurii (oamenii din sudul Frantei) isi recita poeziile acompaniati de jongleri si de cântareti de profesie. Ei imprumuta material din legendele straine, in special din legende bretone, cu fond si colorit celtic.
Romanele curtene exploateaza legenda Sf. Graal ( ca in romanele lui Chretien de Troyes -Lancelot, Perceval, etc).
Un alt ciclu este legat de legenda regelui Arthur - figura dominanta a romanelor epice -regele legendar, viteaz, care retras intr-o insula misterioasa, fiind ranit in lupta, este asteptat sa vina sa-i salveze pe ai sai. Figura lui Arthur insa se transforma acum in tipul regelui "curtean", in jurul caruia sunt grupati cei doisprezece cavaleri ai mesei rotunde.

In afara acestor doua cicluri se situeaza celebrul roman al evului mediu- Tristan si Isolda-subiect care a fost tratat in numeroase rânduri de truverii anglo - normanzi, francezi sau germani. Tot aici trebuie mentionat Chretien de Troyes, cel mai mare autor de romane epice care s-a bucurat la timpul sau de o reputatie europeana.
Romanele de curte aduc in locul cântecelor de vitejie, frumusetea genului liric. Societatea acestui tip a inlocuit tipul dur al razboinicului din poemele eroice cu tipul eroului curtea, care întreprinde cele mai riscante aventuri pentru femeia pe care o iubeste.
In fine, romanele de curte sunt scrise intr-o versificatie ingrijita ceea ce arata ca ele - spre deosebire de cântecele de vitejie, care se recitau in fata unei mari multimi sau inaintea curtii -erau destinate cititorului.
Poezia alegorico-didactica: Romanul Trandafirului
In timpul acesta, clericii initiaza o literatura didactica, morala, adesea de forma alegorica, de intentii mai savante sau mai pedante, dar de un imens suces.
Din aceste productii literare alegorico-didactice se detaseaza Romanul Trandafirului (sec.XIII-lea). Actiunea este plasata intr-o lume imaginara, populata de zeitati, de viirtuti sau de vicii personificate, lume pe care poetul o strabate in cautarea iubitei sale, intruchipata in persoana Trandafirului. Prima parte utilizeza exclusiv alegoria pentru posibilitatiile de abstractizare si deci de generealizare, o alegorie ce nu este lipsita uneori de finete si de un anumit farmec. In fond, prima parte a romanului este o adevarata arta a iubirii, a iubirii conventionale, galante, de curte.
Partea a doua (redactata cu 40 de ani mai târziu, de catre Jean de Meung), desi continua subiectul, ofera un contrast absolut. Locul descriariilor ii iau discursurile asupra diferitelor teme si un lung expozeu asupra sistemului lumii.
Partea a doua este foarte viguroasa, uneori grosolana, ridiculizând iubirea, atacând femeile, clerul, seniorii si chiar regi; este partea care exprima insasi pozitia critica a burgheziei si linia de atitudine a omului de stiinta. Intradevar, gasim aici o dovada a interesului, preocupairlor studiului stiintei epocii;apoi dispretul iubirii, ostilitatea împotriva puterilor stabilite si in primul rând impotriva printilor.
De asemenea, simpatiia pentru oamenii umili oropsiti, nelimitatul respect fata de stiinta si increderea in marile sale posibilitati - toate acestea alcatuiesc interesantul fond de idei al operei lui Jean de Meung.

La aceasta se adauga calitatiile poetice ale operei, totul contribuind ca Romanul Trandafirului sa fie printre operele cele mai citite in evul mediu, inauntrul sau dincolo de granitele Frantei.
Opera lui Jean de Meung cuprinde lungi disertatii, despre originea proprietatii si a guvernarii: autorul regreta epoca in care nu exista nici proprietatea privata, nici puterea unuia asupra altuia, aratând ca râul a pornit din patima imbogatirii. Apoi alte disertatii: despre dezagregarea casniciei, apoi nu mai putin de 5000 de versuri despre natura si arta, alchimie, astronomie, fizica, cu admiratia si pasiunea unui adevarat spirit de erudit.
Pretentiile bazate exclusiv pe originea nobiliara sunt, de asemenea atacate de autor, învatatii sunt mai nobili decât regii, pentru ca ei sunt in stare sa judece cu claritate si obiectivitate fiecare lucru. Sunt apoi ironizate superstitiile, visele, profetiile. In general, natura si ratiunea sunt pentru el principiile fundamentale ale adevarului, de aceea intru toate trebuie sa urmam natura, lata de ce autorul , care face apel si la autorii antici, apare ca un indepartat precursor al umanistilor.
Jean de Meung este o personalitate literara puternica, dotata cu curaj, forta si amploare de gândire a unui adevarat exponent al unei clase ce incepe sa se afirme.



Dramaturgia franceza in evul mediu
Dupa prabusirea imperiului roman de apus si dupa distrugerea teatrelor de catre popoarele migratoare dramaturgia franceza intra intr-o lunga eclipsa.
In toata aceasta eclipsa aveau loc totusi ritualuri barbare consacrate fortelor naturii si proceselor de munca. Cele mai cunoscute erau jocurile satesti din luna mai. Din aceste prime începuturi ale teatrului european se nasc jocurile populare historiene. Historionul era o persoana care era in acelasi timp: acrobat, dansator, cântaret, muzicant, povestitor si actor. Traind la oras, historionul devenea actor profesionist si era primit foarte bine ori unde se ducea.
Un mare progres in teatrul medieval este aparitia cercurilor teatralo-poetice, când Adam de la Halle, primul dramaturg francez din evul mediu, a scris cele doua pise ale sale: "Jocul pe sub frunzis" si "Jocul lui Robin si Marion". Operele erau scrise in poezie populara.
Prin secolul al IX-lea Bicerica Catolica introduce in timpul slujbei scurte txte evanghelistice, transpuse in dialog, pntru a le face mai interesante. Aceste scurte slujbe au capatat numele de "drama liturgica". Cu timpul textul scenei se desprinde de textul Evangheliei, devenind mai plina de actiune si de umor. In sec. al XH-lea drama liturgica trece printr-un proces de laicizare, parasind spatiul biserici. Momentele inspirate din viata cotidiana sunt mai numeroase, multi interpreti erau actori laici si scenele in care apareau dracii erau comice. Spiritul si gustul popular ies din tiparele religioase. Acelasi lucru se intampla in secolul urmator si cu un alt gen de dramatizari ale legendelor bisericesti numite miracole, pentru ca in final aparea un sfant sau Maica Domnului care savârseau o minune. Adevaratul continut al miracolelor era dat de fapte luate din realitatea vremii - de inselatorii, abuzuri, jafuri, crime - nesfârsita serie de nelegiuiri ale vârfurilor societatii feudale. Reprezentativ pentru acest gen este "Miracolul lui Teofil", compus de Rutebeuf.
In secolul XlV-lea apare un nou gen dramatic, "misterul", care prin amploarea sa si prin fastul extraordinar al punerii in scena va ramane timp de aproape 200 de ani, spectacolul teatral reprezentativ al Evului Mediu. "Misterul" nu era o piesa si nici nu avea unitatea de actiune a "miracolului". Un "mister" totaliza zeci de mii de versuri, numarul personajelor se ridica la câteva sute iar reprezentarea lui tinea mai multe zile in sir. Sub raportul constructiei dramatice "misterul" nu reprezinta un progres caci dimensiunea si varitatea mare a episoadelor împiedicau atât compozitia armonioasa a ansamblului cat si reprezentarea temeinica a unor personaje. Textul unui "mister" includea contradictii extreme: partile mistice alternau cu imagini din realitatea imediata, pasajele pioase cu cele de protest contra nedreptatilor vremii, rugaciunile cu bufoneriile impinse pana la trivialitate. Asemenea aspecte realiste, umoristice si satirice nu numai ca profanau subiectele sacre dar le parodiau. Cantitativ, desigur ca predomina aspectul religios, dar ceea ce dadea viata "misterelor" si ceea ce sporea interesul maselor populare erau aceste izbucniri spontate, realiste, comice si satirice.
Culmea dramaturgiei medievale o reprezinta farsa, gen dramatic dominant in sec. XVI-lea in care se realizeaza o prezentare mai ampla si adevarata a vietii. Originile farsei urca pana la stravechile jocuri de carnaval descrise de Romain Rolland in "Colas Breugnon" si carora le va da o forma literara Hans Sachs. Sub influenta jocurilor de carnaval iau fiinta in toate tarile Europei apusene societati vesele numarând câteva mii de membri din boema intelectualitatii vremii. Aceste corporatii bufone organizau periodic spectacole, procesiuni, mascarade in care se parodiau festivitatile curtii regale, viata papilor, predicile episcopilor, pledoariile avocatilor, hotarârile judecatorilor, etc. Alte farse isi bateau joc de nobilii aroganti, de cavalerii laudarosi, de bogatasii lacomi, de preotii ipocriti sau de calugarii desfrânati.
Admirabil sunt redate moravurile orasului medieval din sec. XV-lea in scurta piesa intitulata "Avocatul Pathelin" care este nu numai farsa celebra ci si capodopera dramaturgiei medievale. Mentalitatea burgheziei timpului este ilustrata prin figurile negustorului naiv, a judecatorului pedant, a avocatului escroc si a pisaloagei sale sotii. Fiecare din aceste personaje isi are caracterul sau individual bine conturat si in acelasi timp fiecare insumeaza caracterele tipice ale unei categorii sociale. Mersul actiunii este veridic si cursiv determinat nu de fantezia autorului ci de insasi psihologia personajelor.
Subiectul argumenteaza obisnuita concluzie a farselor medievale: orice om siret poate fi pacalit de altul si mai siret ca el. In general, farsa este unica specie dramatica medievala realista, vie si care a avut o influenta asupra dramaturgiei de mai târziu.
Satira burgheza si populara: Romanul lui Renard
Burghezia timpului isi are si ea o literatura bogata, de larga raspândire in masa.
Din aceasta literatura fac parte povestirile "Fabliaux" (diminutiv de la latinescul fabula -povestire) destinate burghezilor si poporului, povestiri vioaie, in versuri scurte, al caror scop era sa distreze. lata, de exemplu, continutul povestirii intitulate Taranul medic, a inspirat cunoscuta farsa a lui Moliere.
Umorul acestor povestiri este destul de grosolan, constând in genere din bufonerii, calambururi, bastonade, etc.
Povestirile sunt lipsite de respect si batjocoritoare, satira lor nu poate inca, la aceasta epoca, ataca amplu marile institutii ale feudalismului; totusi, nu menajeaza clerul si-si permite chiar anumite ironii ca in povestea intitulata "Taranul care a cucerit paradisul prin pledoarie".
Povestirile manifesta o conceptie cinica de viata. Ele reproduc exact viata cotidiana, in atitudinile sale familiare, prin creionari precise in care nu arareori, observatia trece in caricatura. In tonul viu, realist, natural se descifreaza atitudinea burghezului optimist, pentru care viata este placuta si frumoasa.
In celebrul "Roman al lui Renard", sub aspectul fabulei, sub haina in aparenta inocenta a povestirilor cu animale se ascude adeseori o satira la adresa intregii orânduiri feudale.
Nobilul Renard (vulpoiul) nu este prezentat ca un om de arme, ci ca un viclean. Anonimii autori se bucura de desele sale infrangeri, desi ii admira supletea de spirit.
Conflictele dintre Renart si Isegrin (lupul) semnifica conflictele dintre nobili, care se inseala reciroc, se cearta, se lupta. Se impaca si raman tot in buna tovarasie, in detrimentul celor inselati sau oprimati. Relatiile dintre nobili si cler sunt prezentate intr-un alt capitol: calugarul Tibert (motanul), simbolizând intrega categorie a clerului, este un viclean, inseland pe nobil cu o vorbarie perfida ce aminteste cazuistica teologala; este lacom, isi consuma hrana sub protectia unei cruci (deci sub protectia Bisericii). La inceput, nobilul intra in alianta cu clerul, din interes, pentru ca in cele din urma sa-i declare razboi spre a intra in posesiunea prazii jefuite. Nu o data transpar din text ironii la adresa inaltilor prelati si chiar a papei. Regele, Noble de Lion (leul) este arata ca o fiinta mandra, nedreapta, lacoma si brutala. Dintre toti sfetnicii, el ii prefera pe Renart, caci acesta este cel mai lingusitor si mai viclean: cu aceasta optica realista vede poporul pe rege si curtea sa. In scena de judecata a lui Renart este riduculizat savantul jurist Musard ("flecarul", camila) debitând cu prezuntiozitate texte juridice intr-o latineasca de bucatarie. Toata organizarea feudala de curte este schitata aici.
"Romanul lui Renart", capodopera a literaturii franceze medievale, este in acelasi timp un minunat documentar asupra starilor sociale si a starilor de spirit dintr-o îndepartata epoca medievala. Atât fondul sau ideologic cat si realizarea sa artistica extrem de vie si colorata completeaza peisajul literar atât de variat al literaturii franceza medievale, in general si in special directiile de gândire si creatie literara progresista.
"Romanul lui Renart" este o epopee comica in care animalele sunt reprezentate ca traind in societate, ca oamenii. Scrisa in versuri, opera cuprinde 25 de capitole, de un viu comic de caracter: animalele au vicii omenesti care se impletesc cu instinctele lor tipice. In multe parti romanul devine o parodie atât a societatii feudale cat si a cântecelor de vitejie. Precizia, pitorescul si observatia fina fac deliciul si calitatea prima a acestei opere.
Trebuie sa observam ca in timp celiteratura nobililor s-a stins o data cu clasa careia i se adresa, literatura burgheza si populara a supravietuit. Realismul observatiei sale si volubilitatea agresiva a ironiei sau satirei au inaugurat o literatura pe care o vor ilustra personalitati ca Boccaccio, Rablais, Moliere sau La Fontaine.
Truverii si goliarzii
In nordul Frantei, locul trubaduriloril detin truverii; dar natura poeziei lor este diferita determinata de conditiile diferite.
In aceste regiuni, mai linistite, s-a dezvoltat o puternica viata oraseneasca si burgheza, in centrele comerciale manufacturiene (mediu in care au cunoscut o extraordinara inflorire spectacolele "miracolelor" si "misterelor"), precum si o vita intelectuala remarcabila, in secolul XII se formeaza Universitatea din Paris. Poeti din nordul Frantei au un orizont culturalceva mai larg, un simt al realitatii mai ascutit, un gust mai putin sau deloc legat de conventionalismul curtean, iar poezia lor va fi patrunsa de un spirit burgez pronuntat si de o inspiratie realista, chiar satirica.
Cel mai cunoscut truver, Rutebeauf (secolul XIII), nu mai cânta gratiile "doamnei", ci isi evoca cu sinceritate si umor amar starea lui de saracie.
De asemenea, Rutebeauf priveste spre lumea negustorilorsi mestesugarilor, sau spre preotii ipocriti, pentru ca apoi alti poeti sa îndrazneasca sa atace nu numai nobilimea, ci si papalitate.
O categorie interesanta de poeti medievali o constitue poetii "goliarzi". Acestia erau studenti ratacind de la universitate la alta, intrebuitand spre a se întretine felurile expiedente, dintre care cel mai onorabil era compunerea in versuri. Scrise in limba latina, intr-o versificatie care acum cultiva rima si ritmul, poeziile goliarzilor erau cântece de chefuri, uneori cu caracter licentios, traducând bucuria de vita si satirizând cu multa valva pe femei sau pe papa, pe burghezii bogatasii sau pe nobili, pe preoti sau pe episcopi. Pentru sensurile sale satirice momentul poeziei goliarzilor merita sa fie retinut.


Francois Villon
Unul dintre cei mai mari poeti ai Frantei din toate timpurile si unul dintre primii trei-patru poeti ai evului mediu european este Francois Villon (1431- aprox. 1465).

Nu stim nimic despre parintii lui Francois de Montcorbier (pe numele sau adevarat), decât ca au fost - dupa cum marturiseste insusi poetul - niste oameni de conditie mai mult decât modesta.
De timpuriu ramas orfan de tata, copilul a fost luat si crescut de Guillaume de Villon, probabil ruda mai indepartata. Dupa ce acesta ca se va mai fi ocupat de instructia copilului, Francois e inscris la Universitate, inca de la 19 ani este bacalaureat, iar peste trei ani - licentiat " maitre des arts".
Prima lui opera este micul testament ,original poem in 40 de octave, (desi nu in versurile lui vom gasi marea poezie a lui Francois de Villon). Poemul care debuteaza printr-o octava de a afectata gravitate academica si continua in gustul conventional al poeziei de iubire, nu este, in fond, de la un capat la altul decât o fantezista si spirituala parodie a jargonului academic sau a scolasticii, a moravurilor cavaleresti sau a prezumtiozitatii nobiliare, a formulelor stereotipetestamentare sau a cliseelor a poeziei trubaduresti erotice si curtene.
Cu o emfaza de real efect umoristic, cu tonul de exagerare cautat, in sfârsit cu toate elementele, cu toate procedeele si tot spiritul parodiei, Micul testament, este o opera scânteietoare de varva si spirit, uneori simulând ironic maniera conventionala a unor poeti, alteori induiosandu-se sincer de soarta unor copii orfani, in general ironizând binevoitor pe prieteni, acid pe dusmani.
Dar nu e cuprins aici decât poezia turbulentului tanar care nu a câstigat indeajuns experienta amara a vietii, pentru ca in constiinta sa sa izbucneasca accentele remuscarii, care sa imprumute versurilor sale fiorul marii poezii.
Când va fi din nou condamnat si gratiat si dupa ce va strabate aspra experienta a suferintei si a cunoasterii oamenilor, Villon se va apleca mai indelung asupra lui insusi, poezia lui va fi imbunatatita cu acele accente de patetica sinceritatece se vor constitui in opera sa capitala, in asa numit Marele testament. Poemul acesta - cuprinzând 172 de octave, printre care sunt inserate 16 balade, scrise la date diferite si pe care, de asemenea, le testeaza diferitelor persoane - reia ideea in Micul testament. Pe alocuri se mai mentine chiar si nota glumeata, dar in general poemul e profund deosebit. Aproape intrega viata a lui Villon este inchisa aici, toata istoria unei existente, toate peregrinarile unui suflet - cu relatari sau aluzii la diverse fapte mai mult sau mai putin limpezi pentru noi, cu amintiri dintre cele mai feurite, cu stari sufletesti diferite si surprinzator de contradictorii, cu tonuri deosebite, variind potrivit temei momentului sau departarii in timp.
Marele testament, desi e construit solid, iar baladele sunt legate destul de organic deansamblul cadrului, n-a fost elaborat desigur deodata, dar trairea condensata aici, experienta vietii indurate intre timp, aduce o largire de orizonturi, o varietate de teme noi si un registru mai bogat de atitudini si de expresii poetice.
Astfel, in istoria vietii poetului, anul 1461, anul compozitiei acestei opere, pare a fi anul pocaintei. Dar pocainta este doar temporara, irezistibila ispita a vietii pacatoase ii fura din nou, caci marele viciu al caracterului lui Villon este lipsa de vointa. Acuzat de furt, arestat, eliberat, iarasi arestat si trebuind sa plateasca suma furata cu ani in urma la Colegiul Navarrei, poetul este stigmatizat acum in ochii autoritatilor ca raufacator notoriu, incat, cu ocazia unei noi încaierari a unei bande - printre care se gasea si el - incaierare care s-a soldat cu moartea unei persoane oficiale, villon e inchis si condamnat la spânzuratoare impreuna cu ceilalti trei prieteni. De acest moment ii place istoriei literare sa lege celebrul "Epitaf in forma de balada", cunoscut in mod obisnuit sub titlul "Balada spânzuratilor", desi in realitate nici un indiciu nu ne indreptateste s-o putem data.
Poezia lui Villon porneste de la autentic, de la faptul trait, emana o sinceritate totala.
Opera lui Villon ofera cititorului o imagine ampla a societatii timpului in general. In special insa, viata si societatea mahalalelor, târgurilor, tavernelor, lumea aceasta deocheata, dar vrednica de compatimire, decazuta dar autentic umana, este cea care ii furnizeaza mai intai teme poetului (Balada prea frumoasei armuriere, Balada la sotii sai, Balada a bietilor potlogari).
Marea poezie a lui Villon este poezia milei si a dragostei fata de oropsitii vietii si ai mortii, poezia unei vieti traite patetic, dar si a unei constiinte framântate de remuscari.
La 33 de ani, i s-a pierdut urma: cum spunea singur - "s-a pristavit in vânt". Dar lumea lui din Paris ii invatase pe de rost versurile, transmitandu-le in felul acesta viitorimii.








??

??

??

??

Referat.clopotel.ro