PIETATEA IN SECOLELE XIX-XX
 
Spre sfîrsitul sec. al XIX-lea si la începutul secolului nostru, din pietatea Bisericii, cinci sînt aspectele ce trebuiesc scoase în evidenta: a. pietatea antijansenista, b. pietatea euharistica (comuniunea frecventa, primirea Euharestiei de catre copiii ajunsi la uzul ratiunii, congresele euharistice începînd cu 1881), c. dezvoltarea miscarii liturgice, d. un nou model al preotului, nu atît un administrator sau un supus al laicilor, cît mai mult un pastor al sufletelor, e. noul rol al laicilor în viata Bisericii.
 
Pietatea antijansenista. In primul rînd, este depasit rigorismul moral, recunoscut fiind în mod oficial "probabilismul", doctrina morala atît de combatuta de jansenisti si de B. Pascal în "Provincialele" sale. Sistemul probabilist este expus de Sf. Alfons de Liguori (1696-1787) si promovat de iezuiti. In practica, dispare obiceiul de a nega dezlegarea pentru cei ce recad mereu în aceleasi pacate si se considera suficiente pentru dezlegare semne deosebite de cainta pentru pacate, pentru ca la sfîrsit sa se considere ca suficient însusi faptul de a veni la spovada.
O devotiune deosebita este cea catre Inima lui Isus. In 1856, aceasta devotiune este propusa pentru întreaga Biserica, în special datorita insistentelor franciscanilor si în pofida aspectelor nationaliste ce se repeta (înainte si dupa 1870, francezii încredinteaza Inimii Preasfinte victoria asupra dusmanilor; în timpul primului razboi mondial, se repeta acelasi lucru în Franta si Italia). In aceasta devotiune, la început prevaleaza aspectul reparator, apoi cel social (în Inima lui Isus, credinciosii gasesc forta de a se opune laicismului). In enciclica lui Pius al XII-lea Haurietis aquas (1956, redactor: K. Rahner?) este evidentiata mai mult iubirea umano-divina a lui Isus si sînt aprofundate bazele biblice ale devotiunii. Se raspîndeste apoi consacrarea catre aceasta Inima a familiilor si a persoanelor, generalizîndu-se practica celor "noua vineri", cu promisiunile divine pentru cei ce le urmeaza.
Devotiunea catre Sf. Fecioara Maria se dezvolta datorita promulgarii dogmei Neprihanitei Zamisliri (1854), a aparitiilor de la Lourdes (1858), ca si a îndemnurilor repetate ale papilor pentru ca toti catolicii sa se roage Rozariul, facînd din el o practica comuna a familiilor. Alaturi de acestei devotiuni principale sînt multe altele, în cinstea diferitilor sfinti, toate împreuna formînd acel cadru al pietatii populare, calda si emotiva, uneori putin exterioara, dar care hraneste din plin sufletele crestine si le da elanul si forta necesara pentru a se opune laicismului ce începea sa erodeze solul crestin.
 
Reforma euharistica. In secolul al XVIII-lea se insista prea mult asupra fricii reverentiale fata de Isus din sfînta taina a altarului. In cel urmator, Pius al IX-lea deschide calea împartasaniei dese, al carei punct de referinta îl reprezinta pontificatul lui Pius al X-lea. Decretul Sacra Tridentina Synodus (22.12.1905) raspunde unei necesitati de clarificare a disputelor anterioare, începute cu De la fréquente communion (1643) a lui Arnauld. Decretul de împarte în trei: o premisa în care se afirma ca Euharestia nu este atît un premiu pentru sfinti cît mai mult un remediu adus fragilitatii umane; o parte istorica care ne aminteste împartasania duminicala a primilor crestini, raceala jansenista si interventiile lui Inocentiu al XI-lea (DS 2090-2095) si ale lui Alexandru al VIII-lea (DS 2323). A treia parte traseaza anumite linii directoare: pentru a primi zilnic Impartasania se cere starea de har sfintitor si intentia dreapta (DS 3379). Confesorul nu poate obstacula primirea zilnica a Euharestiei de catre cei ce îndeplinesc aceste conditii. Decretul Quam Singulari (8 august 1910), redactat la interventia personala a papei, reia în mare parte ideile prezentate anterior. In practica, spovada si împartasania sînt fixate pentru copiii de sapte ani, adica atunci cînd sînt capabili sa distinga între pîine si sacramentul Euharestiei. In anii ce urmeaza, atît din dispozitiile si îndemnurile papilor, cît si prin congresele euharistice, împartasania deasa devine o practica comuna a întregii Biserici.
 
Reforma liturgica. Unul din principalii promotori este dom Guéranger, autorul a doua opere monumentale: Institutions liturgiques (1840-1851), o istorie a liturgiei ce se oprese la volumul al treilea, si mai ales L'Année liturgique, în 14 volume, opera ce da pietatii un solid fundament liturgic. In Germania, aceasta lucrare este raspîndita de benedictinul din Beuron, Maurus Wolter. In domeniul muzicii sacre, alaturi de cîntul gregorian, diferite asociatii ceciliene promoveaza cîntece facile, de multe ori de inspiratie populara.
Din motive pastorale, Pius al X-lea intervine printr-un motu proprio în sarbatoarea sfintei Cecilia din anul 1903, interventie care constituie Magna Charta a miscarii liturgice. Ideile de baza sînt: Roma trebuie sa reprezinte un exemplu pentru întreaga Biserica. In esenta, muzica trebuie sa fie artistica, cu un pronuntat caracter sacru si universala: în concret, este admisa acea muzica ce se apropie de cîntul gregorian sau de polifonie. Poate fi admisa si muzica moderna, însa dintr-însa trebuie eliminat tot ceea ce este profan; muzica este în serviciul liturgiei si nu invers. Partea solistica poate fi interpretata numai de preotul celebrant; femeile sînt excluse din cor, la fel si instrumentele zgomotoase, inclusiv pianul. Pe 25 aprilie 1904, sub controlul unei comisii romane, papa încredinteaza benedictinilor din Solesmes restaurarea autenticului text al cîntului gregorian. Rezultatul muncii lor îl constituie publicarea între 1905 si 1912 a textelor oficiale ale cîntului gregorian.
In 1925 sînt interzise cazulele asa-numite "gotice", iar zece ani mai tîrziu Congregatia pentru Rituri îsi exprima serioase rezerve fata de Misele dialogate, uitîndu-se astfel îndemnurile lui Pius al X-lea pentru o participare activa la Liturghie. Alta era însa situatia în diferitele tari europene. Protagonisi ai miscarii liturgice precum Lambert Beauduin, Pius Parsch, Guardini si centrul Maria Laach din Germania dau o noua viata liturgiei Bisericii. Misalul în limba germana Schott este raspîndit înca din 1884, iar revistele liturgice de specialitate sînt din ce în ce mai cautate. In 1947 este publicata enciclica Mediator Dei, un document fundamental în reînnoirea liturgica. Este accentuat din plin faptul ca liturgia nu înseamna rubricism, ci cultul sacerdotal al lui Cristos, cult continuat în Biserica. Sacrosanctum Concilium, primul document al conciliului Vatican II, reprezinta încununarea unui drum de reforma liturgica ce începuse cu mai bine de un secol înainte.
 
Preotul. La începutul secolului al XIX-lea mai sînt prezenti înca acei preoti "de Liturghie", ce se opun celor "pentru spovada". Primii, cu studii aproximative, putin profunzi, nu au facultatea de a spovedi si sînt angajati în diferite familii nobile sau, pentru a-si cîstiga existenta, trebuie sa exercite diferite meserii. In Roma papala sau pe teritoriul statului pontifical sînt si multi clerici, nu preoti, care ocupa functii administrative, financiare sau diplomatice. In a doua parte a sec. al XIX-lea începe sa dispara diferenta dintre preotii "de Liturghie" si cei "pentru spovada". In mod esential, preotul este un pastor al sufletelor. Evolutia figurii preotului o putem distinge în trei faze: La începutul sec. al XIX-lea, pregatirea intelectuala si spirituala a preotului are de suferit din cauza numarului insuficient al profesorilor din seminarii. Din a doua jumatate a acestui secol si pîna la Pius al XII-lea, seminariile iau un avînt necunoscut înainte atît în ceea ce privesc studiile, cît si în disciplina seminariala, uneori prea riguroasa (motivata însa pe intentii bune). Dupa Pius al XII-lea si mai ales odata cu Vatican II (Presbyterorum Ordinis, Optatam totius), fara sa se neglijeze activitatea stiintifica si de cercetare a preotului, acesta devine în mod esential un pastor al sufletelor. In zelul (dezorientat?) sau, uneori a mers prea departe (exemplul "preotilor muncitori" din Franta anilor '50); aceasta criza, însa, a fost depasita.
 
Miscarile laicale. Angajarea laicilor în Biserica sau promovarea unor idealuri de inspiratie crestina trece prin trei faze: La început se asista la o neîncredere din partea ierarhiei (Biserica=preot) fata de laici. In contextul confruntarilor cu statele si orientarile liberale, laiciste, socialiste(11) sau anticatolice, clerul se convinge de necesitatea angajarii active a laicilor în Biserica, însa mereu într-o pozitie subordonata, considerati ca instrumente executive ale clerului. Incepînd cu Pius al XII-lea si mai ales dupa Vatican II, vedem conturîndu-se doua tipuri de asocieri ale laicilor: a. asocieri cultuale sau înrudite cu acestea(12), pentru apararea si promovarea intereselor Bisericii(13) si b. partide politice de inspiratie crestina dar aconfesionale si independente de ierarhie, partide care actualmente sînt în criza, în cautarea unor noi orientari corespunzatoare schimbarilor profunde din Europa, unde asistam la o alunecare partiala de la democratiile crestine(14) spre un "nationalism crestin".