Piotr Ilici Ceaikovski
Dupa parerea sa, „cultura inalta este unul dintre atuurile Romaniei“
„Spirit framantat, cautand fericirea (tema constanta a umanismului culturii ruse) si eliberandu-se de zbucium prin arta compensatoare (chiar si in incheierile lirico-tragice ale unor lucrari), Ceaikovski apare ca exponentul rezolvarii problematicii simfonice (abordata uneori din unghiuri de vedere programatice, dar tratata nu ilustrativ, ci eminamente muzical) in zonele luminoase ale increderii nestramutate in viata, in om si in valorile sale. (…) Concertul nr. 1, in si bemol major, pentru pian si orchestra, op. 23 este una dintre cele mai indragite lucrari ale lui Ceaikovski. Este elaborat intre anii 1847 si 1875 (…). Popularitatea acestui concert se justifica prin inventia melodica de mare prospetime, pe contraste simfonice pline de efect, prin solicitarea la maximum a laturii virtuoze in partitura solistica“ (Petre Codreanu). Joi, 13 decembrie, si vineri, 14 decembrie, in sala Ateneului, Filarmonica „George Enescu“ a sustinut un concert, sub bagheta lui Valeri Vatchev (dirijorul principal si director muzical al Filarmonicii din Vrata). Solistul invitat a fost pianistul Eugen Albulescu, care a interpretat Concertul nr. 1, in si bemol major, pentru pian si orchestra, op. 23, de Piotr Ilici Ceaikovski.
Stiu ca v-ati nascut in Romania, dar ca de mai multi ani sunteti stabilit in Noua Zeelanda. Unde a inceput, insa, cariera dumneavoastra muzicala? Ati putea face o scurta poveste legata de acest moment? 
Cariera mi-a inceput, cu adevarat, in Noua Zeelanda, cand am inceput din nou sa studiez pianul. In Romania schimbasem focusul si facusem percutia, pentru a-l urma pe tatal meu, care a fost timpanist la Filarmonica Enescu. Deci, cand ne-am mutat in Noua Zeelanda, am recuperat iubirea de pian, plus ca am fost avantajat de faptul ca parintii mei au avut un soc cultural cumplit, drept urmare nu au mai avut energia suficienta de a face presiune pentru a ma determina sa fiu „mare muzician“. Cu alte cuvinte, am avut timp suficient si nici o presiune. Plus ca nu vorbeam engleza bine, asa ca am gasit in studiul pianului un timp plin de solitudine, fapt care m-a ajutat sa trec mai usor peste lipsa prietenilor mei buni din Romania, cu care nu puteam avea nici un fel de legatura (anul fiind 1984, inainte de „revolutie“). 
Din programul concertului, am aflat ca talentul dumneavoastra a fost „marcat“ de numeroase premii, ceea ce inseamna, de buna seama, o recunoastere internationala. Considerati ca ati fi avut acelasi drum daca ati fi ramas in Romania?
Nu stiu ce s-ar fi intamplat daca as fi fost in Romania. Stiu ca Romania are un sistem de educatie diferit de cel din Vest. Multi romani capata premii la toate concursurile internationale. Dar eu nu pot sa speculez in legatura cu ce mi s-ar fi intamplat mie. 
Legat de intrebarea precedenta, puteti stabili un raport intre situatia muzicii clasice in Occident si situatia din Romania? V-as ruga sa aveti in vedere si segmentul publicului.
Muzica in Vest este diferita de muzica din America. In Vest reprezinta o traditie importanta, chiar in tarile „noi“, ca Australia sau Noua Zeelanda, unde, totusi, se incearca sa se mentina o „cultura inalta“ concomitent cu o „cultura comerciala“, urmand-o pe „muma tara, Anglia”. In America, „cultura inalta“ este mult mai mult desprinsa de majoritatea populatiei, drept care procentul audientei de zi cu zi la concerte din America este mai mic decat in Anglia, Franta si chiar Romania. Noi speram ca Romania sa se inscrie traditiei europene, nu celei americane. Ca un exemplu, dupa 11 septembrie, a fost un mare „Telethon“ in America, facut de Hollywood. Toate vedetele pop au cantat si au fost obtinute milioane de dolari pentru familiile victimelor. In acelasi timp, in Anglia, la „Royal Albert Hall“, ultimul concert de Proms (o traditie populara engleza) a fost dirijat pentru prima oara de marele dirijor Leonard Slatkin (din America). Au cantat Spirituale Americane si Adaggio pentru coarde, de americanul Samuel Barber. Mie mi s-a parut ironic ca in Anglia sa se aprecieze mai mult cultura inalta americana, pe cand, in America, alinarea durerii poporului s-a facut, mai ales, prin cultura comerciala. Ironia a fost si mai mare, pentru ca ura teroristilor a fost bazata pe comercialismul american. Aici, in Romania, mi se pare ca inalta cultura rezista cateodata la presiunea comercialismului. De exemplu, Orchestra „George Enescu“, una dintre cele mai bune orchestre din lume (parerea mea), este tinuta aproape secret in Capitala. As spera ca orchestra si alte organisme de cultura inalta sa fie nu numai scoase la iveala, dar si impinse financiar de Guvern, de sectorul privat etc., pe scena mondiala. Nivelul culturii inalte romanesti este unul dintre atuurile pe care Romania (daca este desteapta) il va combina cu stabilitatea, optimismul, progresul, ca sa creeze o imagine a Romaniei pe plan international ca o tara cu un trecut si un viitor imens. Integrarea traditiei, care se pastreaza inca, cu stabilitatea si optimismul care se vede clar in Romania de astazi vor fi o cheie pentru intrarea Romaniei in NATO si UE. 
Vineri si joi seara ati sustinut un concert la Ateneu. Ce simtiti cand cantati in Romania? Cu atat mai mult cu cat acest concert a avut loc in apropierea sarbatorilor, sunt convinsa ca spectatorii l-au perceput ca pe un cadou. Cum l-ati perceput, insa, dumneavoastra? 
Cadoul a fost, de fapt, al Orchestrei pentru mine. Faptul ca am cantat la Ateneu, cu Filarmonica „George Enescu“, a fost foarte emotionant pentru mine, pentru ca acolo eu am crescut, ascultand concerte, inclusiv concertul de Ceaikovski, pe scarile Ateneului, cand eram un pusti. Multi dintre prietenii mei sunt acum in orchestra. Este o orchestra cu un sunet unificat, chiar magic. Cadoul a fost al meu, iar cand cant la pian, prin sunetele pe care eu le fac, incerc sa spun „multumesc“.