Teoria lui Henri Pirenne
Ciobanu Oana-Corina
Istorie-Lb. Enlgeză, an II
Grupa F


Problema sfârşitului Antichităţii şi începutului Evului Mediu a preocupat de-a lungul timpului numeroşi istorici. Unul dintre aceştia este şi Henri Pirenne, cunoscut prin monumentala sa Istorie a Belgiei şi numeroase alte studii; istoric naţional al patriei sale1, acesta a manifestat un deosebit interes faţă de influenţa romană târzie şi cea islamică asupra istoriei francilor dar şi a Europei în general. Deportat în lagărul de concentrare de la Holzminden, unde organizează un curs de Istorie Economică a Europei, Henri Pirenne începe să elaboreze planul unei lucrări despre istoria Europei de la năvălirile barbare până în momentul respectiv, pe care o realizează în perioada de domiciliu forţat la Creuzburg, în Turingia (manuscrisul se opreşte la mijlocul secolului XVI).
În această Histoire de l’Europe des Invasions au XVI-e siecle este expusă tema pe care Pirenne o va relua în 1922 în Revue Belge de philologie et d’histoire: Evul Mediu nu începe de la 476 (căderea Romei), ci odată cu dinastia carolingiană, ca urmare a cuceriri de către arabii musulmani a coastelor Mediteranei. Teza expusă sub titlul Mahomed et Charlemagne, este prezentată ulterior la diferite congrese internaţionale de istorie şi în cadrul unor cursuri universitare, urmând să fie susţinută şi printr-o serie de lucrări care tratau diferite aspecte economice şi sociale ale istoriei francilor merovingieni si carolingieni.
Teoria lui Henri Pirenne are la bază caracterul mediteranean al Imperiului Roman. Întins de jur împrejurul Mediteranei, această mare internă îi asigura deopotrivă unitatea politică şi pe cea economică2. Invazia Islamului transformă mare nostrum într-o barieră ce desparte două civilizaţii diferite şi taie legăturile Europei Occidentale cu Orientul. Ca urmare centrul de gravitate al istoriei occidentale se mută de pe ţărmurile mării în regiunile nordice; se naşte astfel Imperiul carolingian. Fără Islam Imperiul franc nu ar fi existat fără îndoială, iar Carol cel Mare, fără Mahomed ar fi fost de neconceput3.
Pentru a susţine ideea că Evul Mediu începe odată cu invazia islamică, Pirenne evidenţiază persistenţa civilizaţiei mediteraneene, deşi degradată, în urma năvălirilor barbare: ŤDin orice punct de vedere am privi situaţia, constatăm că perioada începută cu stabilirea barbarilor în Imperiu nu a introdus absolut nimic nou în istorieť4. Neamurile germanice produc cel mult o schimbare politică; în locul Imperiului apar o serie de state diferite. Caracterul Romaniei rămâne mediteranean deoarece din punct de vedere economic, social, cultural şi chiar juridic şi lingvistic noile formaţiuni continuă tradiţia romană. Împărţirea de pământuri, în virtutea principiului hospitalităţii, nu schimbă cu nimic regimul persoanelor sau al pământului. Cu excepţia ţinuturilor de graniţă sau a celor de-a lungul Rhinului şi Dunării (Rethia, Noricum, Pannonia), adică a zonelor foarte apropiate de teritoriile germanice, viaţa economico-socială nu suferă schimbări esenţiale. Domeniile imperiale trec în seama fiscului regal, comerţul atât interior cât şi exterior (cu Orientul) continuă; mirodeniile, papirusul sunt folosite în continuare. Sistemul monetar, continuându-l pe cel roman, încă se bazează pe moneda de aur, aceasta circulând intens în fostele provincii imperiale. Clasele sociale rămân aceleaşi, după cum persistă o populaţie urbană5.
Din punct de vedere etnic şi juridic, cuceritorii, o minoritate de altel, sunt asimilaţi în cadrul populaţiilor autohtone; dreptul germanic suferă o puternică influenţă romană odată cu dispariţia bazei sale, organizaţia familială germanic㠖 die Sippe6. Cultura continuă tradiţia antică, mediteraneană. Există totuşi unele influenţe bizantine. Viaţa religioasă gravitează şi ea tot în jurul Mediteranei.
Singura excepţie este Britania. Aici n-a rămas nimic din statul roman cu idealul său legislativ, cu populaţia sa civilă, cu religia creştină7. Fenomenul este explicabil prin aceea că pe de o parte provincia era printre cele mai puţin romanizate din Imperiu iar pe de altă parte anglo-saxonii nu suferiseră nici o influenţă romană înainte de a ajunge pe insulă. Astfel Britania se desparte radical de tradiţia antică, începând o viaţă complet nouă, pe baze germanice8.
Pe continent însă invaziile barbare nu au pus capăt unităţii antice care se păstrează datorită raporturilor întreţinute între Orient şi Occident prin intermediul Mării Mediterane. În ciuda transformărilor pe care le prezintă, lumea nouă nu a pierdut caracterul mediteranean al lumii antice9. Năvălitorii se integrează în civilizaţia romană de care ajung în cele din urmă să fie asimilaţi.
Nimic nu anunţa în secolul VII sfârşitul caracterului mediteranean al comunităţilor din zona acelui mare nostrum. După campania din secolul VI a lui Justinian, Bizanţul îşi face simţită autoritatea asupra francilor, flota sa stăpâneşte marea iar Papa consideră monarhul bizantin, suveran legitim.
După părerea lui Henri Pirenne, Islamul va genera ceea ce invaziile barbare nu reuşiseră să săvârşească. Atacul său fulgerător a distrus lumea antică. S-a terminat cu comunitatea mediteraneană în care aceasta se grupa10. Limba arabă înlocuieşte limbile latină şi greacă, dreptul musulman pe cel roman. Mediterana devine un „lac islamic” ce separă Orientul de Occident, Imperiul Bizantin de regatele germanice. Succesul atacului se explică prin epuizarea celor două imperii învecinate cu Arabia: Imperiul Roman şi cel Persan duseseră o luptă îndelungată unul împotriva celuilalt fără a bănui măcar cât de mare este pericolul arab. Graniţele fostului Imperiu Roman nu erau pregătite să se opună unui atac fulgerător din partea Islamului.
Cucerirea arabă s-a declanşat aproape simultan în Europa şi Asia; religia şi cultura musulmană s-au răspândit cu rapiditate. Toate acestea se explică prin efectul de surpriză, prin deruta armatei bizantine dezorganizată şi nepregătită să facă faţă unui nou mod de luptă. Trebuie să se ţină cont însă şi de un alt factor: în timp ce germanicii nu au avut nimic de opus creştinismului, adoptat de Imperiu, arabii sunt exaltaţi de o nouă credinţă. Religia lor universală este în acelaşi timp naţională. Ei sunt slujitorii lui Dumnezeu11 şi al profetului său Mohamed; pentru că acesta din urmă este arab, cei pe care îi cuceresc trebuie să se supună lui Allah şi arabilor. În primă fază scopul lor nu este neapărat convertirea necredincioşilor. Ei preiau instituţiile autohtone, arta şi ştiinţa în măsura în care le sunt de folos. Marea diferenţă faţă de germanici este aceea că arabi domină. Învinşii sunt supuşii lor, numai ei plătesc impozit, fiind excluşi din comunitatea credincioşilor. Între musulmani şi popoarele cucerite nu se poate realiza nici o fuziune12.
Deşi Pirenne foloseşte adeseori sintagma „lac musulman” pentru a descrie situaţia Mării Mediterane după expansiunea islamică, arabii stăpânesc Estul, Sudul şi Vestul mării, dar asupra Nordului nu au nici o putere. Imperiul franc lipsit de flotă nu poate face nimic. Doar Bizanţul, datorită focului grecesc care face din flota sa o armă de război redutabilă, reuşeşte să respingă atacurile arabe. Mare nostrum devine graniţa dintre Islam şi creştinătate, dintre Orient şi Occident. Mediterana Orientală permite contactul, prin intermediul flotei, dintre Bizanţ şi avanposturile sale occidentale (Neapole, Veneţia, Gaeta, Amalfi). Marea cale de comunicaţie devine o barieră de netrecut.
Momentul în care Islamul distruge unitatea mediteraneană care rămăsese neatinsă ca urmare a invaziilor germanice constituie sfârşitul tradiţiei antice şi începutul Evului Mediu13. Astfel istoricul belgian „rezolv㔠problema controversată a stabilirii momentului de început a perioadei medii. Pentru a-şi susţine teoria, Henri Pirenne face în Mahomed şi Carol cel Mare şi în Oraşele Evului Mediu o prezentare a epocilor merovingiană şi carolingiană, şi ajunge la concluzia că merovingienii sunt continuatori ai tradiţiei romane şi prin urmare evoluţia lor este complet diferită de cea a carolingienilor. Înainte de secolul VIII viaţa economică, socială, culturală şi religioasă de inspiraţie mediteraneană, romană continuă; începând cu secolul VIII se produce ruptura.
Urmările imediate ale cuceririi arabe au fost evidente în evoluţia navigaţiei pe Mediterana. De la mijlocul secolului VII legăturile comerciale ale porturilor musulmane din Marea Egee cu porturile creştine s-au diminuat simţitor. La mijlocul secolului VII e foarte puţin probabil ca însăşi flota bizantină să se fi aventurat mai departe de regiunile greceşti din Adriatica, Italia Meridională şi Sicilia. În ceea ce priveşte Africa, distrugerile din perioada 643-708 au pus capăt oricărei activităţi comerciale. Se poate astfel afirma că navigaţia spre Orient, spre regiunile situate la est de Sicilia încetează cam de prin 650, pentru ca să dispară complet de pe toate ţărmurile occidentale în a doua jumătate a secolului VII, iar la începutul secolului VIII deja nu mai există trafic mediteranean în afara ţărmurilor bizantine. Marsilia, escală între Orient şi Occident, e pustiită, iar din secolul IX drumurile care traversează Alpii în direcţia Marsiliei nu mai sunt folosite. Din secolul IX Provence, odinioara regiunea cea mai bogată a Galiei a devenit cea mai săracă14. Marea Mediterană este stăpânită acum de piraţii mauri care cuceresc, distrug sau jefuiesc numeroase porturi. În multe locuri populaţia însăşi dispare. Şi nimic nu ilustrează mai bine caracterul esenţialmente terestru al Imperiului franc decât neputinţa de a organiza, atât împotriva sarazinilor cât şi împotriva normanzilor, apărarea coastelor sale15 care nu se putea face decât cu ajutorul unei flote bine pregătite; statul carolingian nu avea nici o flotă sau nu a avut decât flote improvizate. În aceste condiţii nu putea exista un comerţ de reală importanţă.
Deşi în texte din secolul IX sunt unele menţiuni de negustori, nu li se poate oferi un rol deosebit; ei sunt mai degrabă negustori ocazionali, în accepţiunea lui Pirenne. Negociator-ul merovingian (cel care împrumuta bani cu dobândă, care era înmormântat în sarcofag şi dona bunuri săracilor şi bisericilor), coloniile de negustori, domus negotiantum şi înşişi negustorii, ca clasă socială, dispar. Comerţul nu dispare însă; el capătă un alt caracter. Numărul celor care ştiu să citească sau să scrie scade foarte mult (de aici şi evoluţia scrisului: Henri Pirenne e convins că scrierea carolingiană e mai clară şi mai frumoasă pentru că, spre deosebire de cea merovingiană, era cunoscută şi folosită de majoritatea clericilor şi mai puţin de celelalte clase sociale), astfel încât devine imposibilă existenţa unei clase sociale care să trăiască din vânzare-cumpărare sau din cămată. Musulmanii din Africa, Spania sau chiar din Siria nu i-ar fi putut înlocuit pe negustorii bizantini din cauza stării permanente de război dintre musulmani şi creştini. Nu se găseşte nici un indiciu privind existenţa vreunui trafic între Africa şi lumea creştină după cucerirea primei de către Islam, cu excepţia creştinilor din Italia de sud, ceea ce nu este nici decum cazul cu cei din Provence16.
Importul de papirus, mirodenii şi mătăsuri a încetat. Cancelariile merovingiene folosesc până în 659-677 exclusiv papirus. După secolul VIII însă nu mai există nici un astfel de document. Acest fapt nu se explică prin încetarea fabricării papirusului ci printr-o stagnare şi apoi o dispariţie a comerţului. În aceste condiţii apare pergamentul deşi este foarte puţin răspândit (Grégoire de Tours arată că era fabricat de călugări pentru folosinţa proprie). În Italia papirusul se utilizează înca, deşi la scară redusă ca urmare a comerţului dintre porturile bizantine. Pentru Galia însă se terminase definitiv.
Din moment ce a dispărut papirusul au dispărut şi mirodeniile; erau transportate cu aceleaşi corăbii. Nu se mai citează în chip de mirodenii decât plante care se pot cultiva în villae, dar piperul, cuişoarele, scorţişoara, curmalele, fisticul nu se mai întâlnesc din secolul VIII. Este evident că dacă se mai găseau erau foarte scumpe. Aduse doar în cantităţi mici de negustori ambulanţi, mirodeniile devin la nord de Alpi daruri preţioase. Ele vor fi folosite din ce în ce mai mult începând cu secolul XII, odată cu restabilirea comerţului pe mare.
Uleiul nu mai e importat din Africa. E înlocuit cu cel fabricat în Provence. Iluminatul se va face de acum cu ceară. Mătasea de asemenea devine extrem de rară. Simplitatea vestimentaţiei carolingiene, contrastând cu luxul merovingian, este generată de lipsa acestui articol.
Comerţul în stil mare a dispărut încă de la începutul secolului VIII. Tot ceea ce a putut să se menţină este un trafic de obiecte preţioase, de provenienţă orientală, practicat de către negustorii evrei17.
O altă realitate a vremii este rărirea aurului. Începând cu secolul VIII, monedele de aur conţin un aliaj de argint din ce în ce mai mare. Pepin cel Scurt începe şi apoi Carol cel Mare desăvârşeşte o reformă monetară în secolul IX prin care se renunţă la aur la baterea de monede, în favoarea argintului. Solul (sou) nu mai este decât o monedă de calcul, denarul de argint devenind singura monedă reală. Valoarea metalică a denarului era de 45 de centime în comparaţie cu cea de 15 franci a sou-ului de aur merovingian. S-a spus că această reformă a fost cauzată de dezordinea monetară de la sfârşitul perioadei merovingiene. Pirenne afirmă că ar fi fost posibil să se remedieze situaţia fără a renunţa la baterea monedei de aur. Ei nu au renunţat la aceasta decât de nevoie şi anume ca o consecinţă a dispariţiei metalului galben în Galia18. Greutatea mică a monedei dovedeşte şi izolarea economică a Imperiului carolingian. În acelaşi timp trebuie menţionat şi faptul că statul nu poate păstra monopolul baterii monedelor. Unele târguri şi biserici au propriul atelier monetar.
Clasa marilor negustori profesionişti a dispărut. Nu mai sunt menţionaţi oameni de afaceri care să doneze bisericilor, bogătaşi care să dea împrumuturi şi nici aglomerări de prăvălii în oraşe. Se păstrează un comerţ ocazional; oamenii vând bunuri proprii (grâne şi alimente în general) atunci când acestea sunt în surplus. Unii fac chiar comerţ de arme la frontiere. O măsură luată în această perioadă, interdicţia împrumutului cu dobândă, dovedeşte decăderea economică. Biserica şi apoi statul interzic orice profit obţinut din bani sau alte obiecte date cu împrumut.
Comerţul s-a stins pentru că nu mai existau pieţe de desfacere, pentru că la sfâşitul secolului VIII-începutul secolului IX se manifestă o dispariţie aproape totală a populaţiei urbane. Statul carolingian e un stat eminamente rural19. Pe durata epocii merovingiene marile domenii îşi desfăcuseră excedentul de produse în pieţele din oraşe, aprovizionând astfel aglomerările urbane. Din momentul când Islamul a oprit circulaţia în Mediterana iar normanzii în mările din nord, au dispărut majoritatea pieţelor de desfacere. Dispărând posibilitatea de a vinde în afară, din lipsă de cumpărători, a devenit inutil să se persiste în a mai produce mai mult decât minimul indispensabil pentru existenţa oamenilor, proprietari sau ţărani dependenţi, trăitori pe domenii20. Se profilează astfel o economie de consum; fiecare domeniu trăieşte din şi pentru el însuşi, vânzări de produse neavând loc decât în cazul în care un domeniu poate obţine un profit considerabil vânzând surplusul într-o regiune unde lipseau alimente. Astfel oraşele se depopulează, iar locuitorii se orientează spre zonele rurale unde îşi pot asigura traiul.Marii proprietari au fost nevoiţi să nu mai vândă produsele pământurilor lor. Organizarea domenială, aşa cum apare ea din secolul IX, este rezultatul circumstanţelor exterioare21, generate de închiderea Mării Mediterane de către Islam.
Negustorii au dispărut pentru că nu puteau vinde, pentru că le lipseau pieţele de des-facere, iar atitudinea generală faţă de ei era una negativă. Se menţine o formă de comerţ cu palatul; aceşti „negustori” erau mai degrabă agenţi ai serviciului de aprovizionare, cu răspundere civilă faţă de palat şi aşezaţi sub ordinele unor magistri. Existau desigur pieţe, dar erau mai mult locuri de întâlnire. Capitularele care se referă la acestea ni le prezintă ca fiind frecventate doar de şerbi (deci ţărani) şi negustori ambulanţi care umblă din piaţă în piaţă pentru a vinde bunuri ocazionale. Erau spaţii care satisfăceau cerinţele populaţiei locale; nu există dovezi că în aceste pieţe s-ar fi stabilit negustori sau meseriaşi perma-nenţi. Nu se vindeau şi nici nu se cumpărau mărfuri din alte ţări. Tranzacţiile importante se încheiau acolo unde se ivea ocazia22, nu neapărat în pieţe.
Specialiştii, profesioniştii cum îi numeşte Henri Pirenne, erau majoritatea evrei. Ei menţin legătura dintre Europa Occidentală şi Orient. Ibn-Kordadbeth în Cartea drumurilor (854-874) îi aminteşte pe evreii care Ťvorbesc persana, latina, araba, limba francilor, a slavilor ca şi a spaniolilor. Ei călatoresc din Occident în Orient şi din Orient în Occident, când pe uscat, când pe mare. Ei aduc din Occident eunuci, femei sclave, băieţi, mătase, blănuri şi spade. Se îmbarcă în ţara francilor, pe Marea Occidentală şi se îndreaptă spre Farama, […] şi se duc pe Indus până în India şi China. La întoarcere aduc mosc, aloe, camfor, scorţişoară şi alte produse orientale. Alţii se îndreaptă pe mare spre Constantinopol să-şi vândă marfa; alţii se duc în ţara francilorť23. Informaţii despre evreii din Galia avem de la Grégoire de Tours; ei sunt la Clérmont, Paris, Orléans, Tours, Bourges, Bordeaux, Arles, chiar la Marsilia (înainte ca acest oraş să-şi fi încheiat rolul de capitală comercială a statului franc). Se ocupă cu comerţul, în special de sclavi, şi cămata, deşi ambele sunt interzise. În perioada de dinainte de secolul opt existau şi negustori sirieni şi chiar greci, dar după închiderea bazinului mediteranean aceştia devin din ce în ce mai rari.
Rolul important al evreilor în perioada carolingiană este demonstrat de privilegiile pe care Ludovic cel Pios (814-840) li le acordă. Omorârea unui evreu se pedepsea cu plata unei amenzi foarte mari. Opusculele lui Agobard (822-830) subliniază bogăţia evreilor, încrederea de care se bucură la palat, actele pe care împăratul i-a însărcinat pe missi să le aducă pentru ei la Lyon şi indulgenţa acestor missi faţă de evrei. E vorba desigur de câţiva mari negustori, furnizori de mirodenii şi ţesături preţioase, şi comercianţi de sclavi aşa cum se arată într-un text din 806. Fenomenul lingvistic este o altă dovadă în viziunea lui Pirenne, a importanţei acestora: „evreu” şi „negustor” devin termeni sinonimi24.
E evident însă că evreii n-ar fi putut crea un import considerabil. Mirodeniile şi obiectele de lux sunt foarte rare şi prin urmare deosebit de scumpe, iar faptul că acest comerţ se practică pe uscat şi nu pe mare îi reduce volumul.
O situaţie deosebită e reprezentată de Veneţia. De la începutul secolului IX, când Carol cel Mare renunţă la oraşele de pe coasta dalmată şi la Veneţia în favoarea bizanti-nilor, aceasta din urmă va gravita pe orbita bizantină şi prin menţinerea supremaţiei în Marea Adriatică, va asigura navigaţia spre Orient. Veneţia face negoţ cu musulmanii deşi chiar din 814-820 împăratul interzice comerţul cu arabii din Siria şi Egipt. Cel mai însemnat profit este obţinut de veneţieni de pe urma vânzării de scalvi slavi de pe coastele Dalmaţiei; în 876 dogele interzice acest lucru dar în zadar. Chiar şi la mijlocul secolului IX negustorii veneţieni vând musulmanilor sclavi creştini25. În 836 tratatul dintre Neapole şi ducele de Benevento le recunoaşte veneţienilor libertate comercială, interzicându-le însă să cumpere sau să vândă sclavi longobarzi, adică din Imperiul franc.
Port şi piaţă de desfacere, Veneţia preia rolul Marsiliei. Aici sunt aduse mirodeniile şi mătasea, reexportate apoi spre Occident; de aici se îmbarcă pasageri spre Orient şi se exportă spre Egipt lemn de construcţie. Veneţienii nu-şi fac griji legate de interdicţiile privind turpe lucrum (câştig necinstit), mentalitate ce dispăruse în Europa de Apus. Deşi face comerţ cu musulmanii, Veneţia refuză totuşi ,cu înverşunare, ca aceştia să devină stăpânii ei sau ai mării.
În Italia meridională şi în Bizanţ se menţine o civilizaţie avansată cu oraşe, monede de aur şi negustori profesionişti. Imperiul carolingian prezintă cel mai izbitor contrast cu cel bizantin26. Civilizaţia occidentală gravitează în jurul zonei dintre Sena şi Rhin, iar populaţiile germanice vor participa la reconstruirea civilizaţiei europene. Henri Pirenne subliniază astfel faptul că tradiţia Antichităţii e distrusă prin destrămarea de către Islam a unităţii mediteraneene. Noul imperiu al lui Carol cel Mare, cuprinzând comunitatea creştină a Occidentului (ecclesia), marchează sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu. Statul carolingian este rezultatul ruperii echilibrului european. Dacă acest fenomen s-a putut produce, faptul se datorează pe de o parte separării Orientului de Occident, ceea ce a limitat autoritatea Papei la Europa Occidentală, pe de altă parte cuceririi de către musulmani a Spaniei şi Africii, ceea ce i-a permis regelui franc să devină stăpânul Occidentului creştin27. De altfel tot ceea ce a realizat Carol cel Mare este legat dacă nu de puterea militară, atunci de alianţa cu Biserica. Statul laic a dispărut; Hincmar îi scrie în 868 lui Carol cel Pleşuv: Ťacestei binecuvântări îi datoraţi demnitatea regală, mult mai mult decat puterii voastre pământeştiť28.
În concluzie, în viziunea lui Pirenne viaţa politică, religioasă, culturală şi cea economică în special, din perioada carolingiană, au avut la bază invazia musulmană care la rândul său a fost cauzată de fanatismul religios al credincioşilor lui Mahomed. Teoria are astfel marea calitate de a reduce elementele diferite la o cauză unică şi de a putea explica prin această cauză unică întreaga viaţă istorică a unei epoci fără a neglija nici unul din aspectele sale principale29.
Teoria lui Henri Pirenne a stârnit la momentul apariţiei lucrărilor în care era explicată pentru prima dată, o adevărată controversă. Ferdinand Lot a admis necesitatea despărţirii epocii carolingiene de cea merovingiană ca urmare a invaziei arabe; el susţine şi apartenenţa epocii merovingiene la Antichitate dar nu admite caracterul de regres economic al celei carolingiene. A. Dopsch şi N. Iorga s-au opus acestei teorii. Primul, de-şi era de acord că invaziile barbare nu au dus la dispariţia instituţiilor romane, nu a susţinut însă ideea regresului economic din perioada carolingiană. N. Iorga nu a fost de acord cu ideea că schimburile comerciale dintre Orient şi Occident ar fi fost întrerupte. Acesta a pus începutul unei noi epoci sub semnul afirmării pretenţiilor imperiale ale Bisericii Romane, mai mult chiar, el susţine existenţa a numeroşi factori care apropie Europa Occidentală de Orient. Marc Bloch s-a opus de asemenea, în special pe baza unor considerente socio-economice.
Susţinătorii lui Pirenne (E. Sabbe, F. Vercauteren, L. F. Ganshof) aduc dovezi ale existenţei unei economii de consum, ale decăderii oraşelor sub carolingieni, ajungând la aceeaşi concluzie conform căreia în secolul IX Mediterana separa Occidentul de Orient.
Cel mai aproape de adevăr, probabil că e G. Brătianu, care arată în studiul Le probleme de l’or et les raisons economiques de la division de l’Empire romain în revista Istros (1934) că despărţirea dintre Apus şi Răsărit are cauze mult mai vechi decât invazia arabă (eveniment decisiv de altfel în istoria Europei). Lipsa unei economii de schimb în Occident este explicată prin secătuirea treptată a acestuia; invazia musulmană a constituit doar premisa finală a acestei separări între cele doua lumi.
Dorind să demostreze că are dreptate fără nici o urmă de îndoială, Henri Pirenne aduce foarte multe argumente şi le interpretează în aşa fel încât să nu îşi contrazică propria teorie. Totuşi, uneori, nici el însuşi nu pare hotărât dacă Mediterana a fost închisă parţial sau complet, dacă negustorii (sub orice formă sau denumire) au dispărut sau nu, dacă au existat sau nu legături între Bizanţ şi Occident.
Noutatea teoriei lui Henri Pirenne constă în aceea că oferă o viziune de ansamblu, originală (deşi exagerată) a unei epoci considerate, în general, o perioadă de renaştere. Ideea pe care acesta o susţine este aceea că evoluţia culturală, religioasă şi politică este însoţită de un regres economic. Acesta este momentul când se produce ruperea de Antichitate şi se constituie cadrul Evului Mediu, odată cu profilarea celor două mari civilizaţii care vor marca istoria ulterioară a Europei şi a lumii: creştinătatea şi Islamul.

Note:
1 Mihai Berza – Henri Pirenne şi originile Evului Mediu occidental în Convorbiri literare, LXXI, 1-5, 1938, p. 54
2 Ibidem, p. 55
3 Henri Pirenne – Oraşele Evului Mediu, Editura Dacia, Cluj, 2000, p. 21
4 Henri Pirenne – Mahomed şi Carol cel Mare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980, p. 126
5 Mihai Berza – op. cit., p. 68
6 Ibidem
7 Henri Pirenne – Mahomed şi Carol cel Mare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980, p. 127
8 Mihai Berza – op. cit., p. 70
9 Henri Pirenne – Oraşele Evului Mediu, Editura Dacia, Cluj, 2000, p. 19
10 Ibidem, p. 20
11 Henri Pirenne – Mahomed şi Carol cel Mare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980, p. 139
12 Ibidem
13 Ibidem, p. 149
14 Henri Pirenne – Oraşele Evului Mediu, Editura Dacia, Cluj, 2000, p. 23
15 Ibidem, p. 24
16 Henri Pirenne – Mahomed şi Carol cel Mare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980, p. 157
17 Ibidem, p. 229
18 Henri Pirenne – Oraşele Evului Mediu, Editura Dacia, Cluj, 2000, p. 28
19 Mihai Berza – op. cit., p. 72
20 Henri Pirenne – Oraşele Evului Mediu, Editura Dacia, Cluj, 2000, p. 34
21 Ibidem, p. 35
22 Henri Pirenne – Mahomed şi Carol cel Mare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980, p. 223
23 Ibidem, p. 234-235
24 Ibidem, p. 236
25 Ibidem, p. 158
26 Ibidem, p. 166
27 Ibidem, p. 211
28 Ibidem, p. 243
29 Mihai Berza – op. cit., p. 74

Bibliografie:
1. Ablai, Mehmet – Arabii. De la Mecca la Cordoba. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 28-54.
2. Berza, Mihai – Henri Pirenne şi originile Evului Mediu occidental în Convorbiri literare, LXXI, 1-5, 1938.
3. Pirenne, Henri – Mahomed şi Carol cel Mare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980.
4. Pirenne, Henri – Oraşele Evului Mediu, Editura Dacia, Cluj, 2000.
5. Sourdel, Dominique – Istoria arabilor, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 39-40, 72-82.