|
A) Renasterea
a) Renasterea politica
In Europa Centrala si Orientala
In secolul al XIII-lea, consolidarea puterii regale din Cehia marele stat feudal al Europei Centrale, si recunoașterea independentei tarii de către împăratul german Frederic II Hohenstaufen, a conferit statului o apreciabila importanta internaționala. Aceasta mai ales după ce Ottocar II Premysl (1253-1278) a anexat regatului sau Austria, precum si regiunile slave din sudul Dunării (Stiria, Carinthia, Craina), întinzând hotarele regatului de la izvoarele Elbei si Oderului pana la Marea Adriatica. De asemenea după ce, sub domnia lui Vaclav II (m. 1305), Habsburgii au acceptat ca Cehia si Polonia sa se unească intr-un singur stat.
Regii cehi, din noua dinastie de Luxemburg, Carol I (1346 1378) si Vaclav IV (1378 1419) au devenit totodată si imparati ai Germaniei. De asemenea Sigismund, care in 1386 este ales si rege al Ungariei si care in 1415 a hotărât arderea pe rug a lui Jan Hus. Nemulțumirile mestesugarilor, a plebei orasenesti si a taranilor au dus ca urmare si a propagandei exponenților reformei si a arderii pe rug a lui Jan Hus si eronimi din Praga la izbugnirea marelui război taranesc din Cehia (1419), condus de Jan Zizka. In 1420, papa Martin al V-lea a proclamat o cruciada împotriva husiților. Armata germana de 100 000 de oameni sub conducerea lui Sigismund a fost infranta. După care, a urmat alte patru cruciade pana când după optsprezece ani de lupte rasculatii taboriți au fost infranti, in 1437, iar calixtinii in 1485.
Răscoalele taranesti, așa numitele războaie husite au contribuit considerabil la trezirea sentimentului national, toate acestea ducând la unirea Cehiei cu Ungaria (1471-1516) dar n-a fost de ajuns sa consolideze structura statului ceh. De aceea acțiunea de dezagregare statala va fi accelerata de constituția din 1500 care sancționa forța si privilegiile nobilimii. Anarhia feudala se va diminua când, după moartea in 1526 a regelui Ludovic al II-lea coroana ii revine lui Ferdinand I care făcea parte din rasa de Habsburg; nobilii din Germania si Austria se vor instala pe domeniile confiscate, autonomiile nationale vor fi suprimate, libertatea religioasa abolita, iar curtea transferata definitiv la Viena, o situație care va duce timp de 3 secole (pana in 1918), la pierderea autonomiei reale a tarii.
După stingerea dinastiei Arpadienilor (1301), in disputa care a urmat pentru ocuparea tronului Ungariei au intervenit Germania, Cehia, Polonia si regatul Neapolelui. Influenta curiei papale a făcut ca dieta ungara sa-l aleagă pe Carol Robert (1308 1342) din dinastia de Anjou care domnea la Napoli. Sub acest rege si sub succesorul sau Ludovic I (m. 1382), care a unit coroana Ungariei cu cea a Poloniei, anarhia feudala a încetat. Puterea regala sprijinita de mica nobilime si mijlocie, precum si de orașe s-a consolidat, fara sa realizeze insa pe deplin centralizarea statului.
Pe plan intern, codul de legi din 1351 a instituit proprietatea ereditara asupra pământurilor, întărind dominația absoluta a nobililor asupra taranilor iobagi. In politica externa regii unguri din dinastia de Anjou, bazându-se pe uniunea lor dinastica cu Polonia si cu regatul Neapolelui, au urmărit sa-si extindă influenta de la Marea Baltica pana in strâmtoarea Messina si in Peninsula Balcanica. Cu ajutorul papei ( dar si prin intervenții armate) Ludovic I a transformat o serie de state italiene in posesiuni vasale. ( Chiar si Venezia a fost silita sa-i plătească un tribut anual ). Campaniile militare din Italia si cele contra statelor slave de sud au împiedicat, ca urmare, centralizarea temeinica a statului. La aceasta au contribuit, in sec. XV, si răscoalele taranesti si orasenesti din diferite regiuni ale Ungariei (si mai ales din Transilvania), provocate de întărirea sistemului feudal, soldându-se cu restabilirea oligarhiei nobiliare. Ofensiva otomana împotriva Ungariei (1438) a impus o apropiere a acesteia de statele slave, in vederea unei rezistente comune. In 1440, regele polon Vladislav III a fost chemat sa ocupe tronul Ungariei. Ioan de Hunedoara, comandantul armatelor ungaro-polone, a repurtat o serie de victorii contra invadatorilor otomani, inclusiv (după înfrângerea de la Varna din 1444, unde a căzut si regele Vladislav III) in bătălia, decisiva, de la Belgrad (1456). Împotriva încercărilor împăratului german Frederic III de a ocupa tronul Ungariei, a fost ales rege Matei Corvin (1458 1490). In interesele nobilimii maghiare si sub influenta papalitatii, acesta a atacat Cehia, anexând provincia Moravia. Succesele sale militare si politica sa interna au contribuit considerabil la centralizarea statului; dar abandonarea politicii de apropiere de tarile slave vecine a avut ca urmare slăbirea statului. In 1526, la Mohacs, armata ungara a suferit o infrangere catastrofala pentru viitorul Ungariei; pentru ca, in 1541, turcii otomani sa ocupe Buda.
In timpul domniei lui Cazimir III cel Mare (1333 1370) Polonia devine cea mai importanta dintre unitatile statale slave din sec. XIV. In următoarele doua secole si îndeosebi sub ultimii iagelloni, tara a devenit un fel de republica aristocratica sub conducerea unui rege. Structura statului a rămas structura tipica a unei monarhii de tip medieval, dar cu o evoluție si cu particularitati cu totul distincte de cele ale monarhiilor medievale ale tarilor vecine.
In vechiul stat rus format la sfarsitul secolului al XI-lea Rusia kieveana puterea suprema aparținea principelui, marelui cneaz al Kievului. In cursul secolelor XII si XIII, dezmembrarea acestui stat in mai multe regiuni conduse de cnezi, a dus la creșterea rolului, importantei, puterii marii nobilimi. In ultimul deceniu al secolului al XV-lea teritoriile rusești au fost unificate intr-un stat unitar cu centrul la Moscova. Acest stat centralizat, multinațional, era de fapt o monarhie de tip feudal care, in secolul următor, al XVI-lea, va deveni o monarhie absoluta sui generis. Si in Rusia, burghezia foarte slab dezvoltata, aproape inexistenta, era cu totul incapabila sa opună cea mai mica rezistenta nobilimii.
Prin casatoria lui Ivan III cu fiica ultimului imparat bizantin, Moscova s-a considerat moștenitoarea de drept a tradiției Bizanțului. Biserica ortodoxa rusa a dat o formulare corespunzătoare ideologiei politice: Sfânta Rusie este singura păstrătoare a credinței creștine, poporul rus este noul Israel, poporul ales spre a asigura triumful creștinismului; Moscova este a treia Roma, ultima si singura capitala a creștinilor, statul moscovit va dura pana la sfarsitul lumii. Ca urmare, suveranul rus, căruia i-a fost transmisa prin alianța sa matrimoniala si prin adoptarea ortodoxiei ca religie a statului esența divina a imparatilor bizantini, este unsul lui Dumnezeu si numai in fata acestuia răspunde pentru acțiunile sale; puterea lui fiind absoluta, toți trebuie sa i se supună, inclusiv Biserica si întreg înaltul sau cler!
Politica de unificare a Rusiei a fost continuata de Vasile III (1505 1533) si urmata de o lunga perioada de revolte populare si de lupte interne, provocate de partidele nobililor, ale boierilor. Pana când, in 1547, tanarul Ivan IV pana la aceasta data mare cneaz al Moscovei si al întregii Rusii isi ia titlul oficial de tar (cezar imparat), domnind 37 de ani. Autoritar si despotic pana la cruzime, Ivan IV supranumit cel Groaznic începe in 1549 un program de reforme. Sprijinindu-se pe noua nobilime creata de el, tarul urmarea sa consolideze structurile administrative ale statului si, prin aceasta, a puterii monarhice autocrate.
Tarul exercita puterea legislativa, executiva si judecătoreasca; el decidea asupra impozitelor, isi alegea singur funcționarii si dispunea de o armata permanenta. Pe de alta parte, nu existau in Rusia legi fundamentale care sa se opună hotărârilor sale de arbitrare (de pilda, in privința succesiunii la tron; sau, unele drepturi ale indivizilor cum ar fi dreptul la proprietate s.a. Si, mai ales, lipsea o burghezie care sa sustina monarhia. Mai mult decât de absolutismul monarhiilor occidentale, regimul politic al Rusiei țariste se apropia mult de despotismul monarhiilor absolutiste asiatice.
b) Renasterea economica
Producția industriala
Principalele activitati economice non-agricole, preindustriale, au fost, de-a lungul secolelor XV si XVI, activitatile textila, extractiva si metalurgica. La acestea se adăugau cea a construcțiilor navale, cea tipografica, si in special cea edilitara determinata de creșterea populației orașelor, inclusiv a marelui număr de funcționari ai statului.
Începând din secolul al XVI-lea, cărbunele mineral va fi extras pe scara larga mai ales in Tarile de Jos si in estul Angliei; fierul in unele regiuni din Franta, Germania, Saxonia (dar si in Castilia); sarea in regiunea de coasta din Italia Meridionala si Spania (iar sarea gema, cu precădere in Polonia). Alunul, indispensabil la vopsitul tesaturilor si care acum nu mai putea fi importat din Orient, caile comerciale mediteraniene fiind controlate de turci, - este descoperit in 1461 intr-o localitate (Tolfa) din zona colinara a Romei; si intr-o cantitate suficienta pentru a aproviziona întreaga producție textila europeana.
In Europa Centrala au fost deschise sau exploatate mult mai intens numeroase mine. Intr-o perioada de numai 70 de ani (intre 1460 1530) producția de argint a crescut de cinci ori, ajungând la 90 de tone anual; iar cea de cupru la câteva sute de tone. Insasi structura modului de exploatare s-a modificat. Capitalul era pus la dispoziție de acționari; un antreprenor recruta mana de lucru, controlând-o si plătind-o. Numărul lucrătorilor era mic intre 16 si 32 pentru cate o mina. Aceștia, deveniți salariați cu drepturi si beneficii mai reduse decât cele ale predecesorilor lor, se asociau si nu arareori declarau greva. Beneficiile cele mai mari le reveneau detinatorilor de drept ai minelor suveranilor habsburgi sau regelui Matei Corvinul al Ungariei. Dar si membrii unor adevărate dinastii de mari negustori știau sa profite din plin, făcând uz de abile manevre bancare. (De pilda celebra familie Fugger din Augsburg, care, împrumutând mari sume de bani împăratului Maximilian sau arhiducelui Sigismund al Tirolului, obținuse in schimb concesiunea pana la rambursarea creditului unor mari mine).
Tehnica mineritului a obținut in acest timp rezultate cu totul remarcabile. De re metallica, opera saxonului Georg Bauer (cu numele latinizat Agricola), apăruta in Elvetia in 1556, descrie probleme tehnice legate de puțurile de mare adâncime, probleme de ventilație, de drenaj, de coborâre si urcare a oamenilor si materialelor. Cum puțurile ajungeau acum pana la o adâncime de 85 de metri, pentru remedierea inundațiilor si exploziilor de gaze s-au inventat felurite masinarii din lemn (cu câteva elemente indispensabile din fier), acționate de oameni, animale sau forte naturale; pompe aspiratoare cu piston, foale gigantice din piele, ventilatoare care, utilizând forța unei mori de vânt, evacua aerul toxic din put si galerii printr-un tub de aerisire; scripeți uriași pentru scoaterea la suprafața a minereului, actionati de cai; mori de măcinat minereul, cu maiuri enorme puse in mișcare de forța morilor de apa, etc.
In procesul de prelucrare a fierului se introduce o inovație de cea mai mare importanta: cuptorul înalt in care minereul de fier este așezat pe un pat de cărbune de lemn; arderea este intretinuta cu ajutorul unor foale enorme, de 7 metri, acționate de forța hidraulica. Apărute mai întâi in Germania in prima jumătate a secolului al XVI-lea, cuptoarele înalte s-au răspândit repede in sudul Angliei, Tarile de Jos, nordul Frantei (iar intre 1620-1632-in Polonia si Rusia). Având baza de 7-8 m2 si inaltimea de circa 10 metri, un cuptor înalt putea produce intre 100-500 de tone de fonta anual.
In sectorul producției textile activ in întreaga Europa Centrala si Occidentala nu apar inovații tehnice deosebite. In schimb, demne de relevat sunt formele diferite de organizare a producției, pe care istoricii germani o numesc Verlagssystem.
Pe lângă forma primara, a atelierului mestesugaresc personal, spre sfarsitul Evului Mediu se organizaseră adevărate fabrici cu muncitori lucrând ca salariați ai proprietarului care le punea la dispoziție localul, materia prima si mașinile sau uneltele de lucru. Pe antreprenor (proprietar) nu-l interesa atât sa-si perfecționeze uneltele de producție sau sa găsească mana de lucru ieftina acum când creșterea populației ii asigura la discreție o forța de munca, - cat sa găsească si capitalul necesar si piețe de desfacere asigurate.
Dificultatile cele mai mari veneau din partea breslelor, rigid si foarte bine organizate, perfect capabile sa se apere contra concurentei antreprenorului capitalist. Acesta gaseste soluția: munca la domiciliu - Verlagssystem. O soluție care in secolul XVI isi gaseste o larga răspândire mai ales in Anglia, Flandra si Brabant in Germania si Elvetia; si, parțial, in Franta, Lombardia si Toscana.
B) Reforma
a) Cauzele si direcțiile reformei
Reforma a fost evenimentul dominant al primei jumatati a secolului al XVI-lea si cu substanțiale implicații, conexiuni, consecințe in multiple planuri ale culturii si civilizației. Născuta pe terenul unor tensiuni politice interne si internaționale, precum si al unor transformări sociale profunde, al unor probleme si condiții sociale deosebit de complexe (continuându-le si completându-le pe cele din secolul anterior), opera si rezultatele Reformei se vor repercuta in forme si in proporții diferite pe cele mai diverse planuri ale istoriei culturale europene. In plan filozofic, contactele Reformei cu mișcarea umaniștilor timpului vor fi aproape permanente. Iar in câmpul literaturii si cel al artei, dinamica ei intelectuala si spirituala se va resimți si in spiritul barocului.
Motivația erupției miscarii reformatoare a fost ocazionata de constiinta religioasa si de starea instituțiilor si practicilor ecleziastice. Dar substratul sau generator, mai vechi, configurat inca din ultimele decenii ale secolului precedent, prezenta si alte cauze, de alta natura. Ultimii zece ani ai secolului al XV-lea au insemnat o agravare a dezechilibrului social si economic. In Germania, creșterea preturilor a fost determinata si de recoltele dezastroase. Aceasta situație economica a dus in mediul taranesc la apariția (de pilda, in Alsacia) a unor organizații conspirative având ca scop răsturnarea ordinei statale existente, manifestându-se si prin acte de jaf; ceea ce (conform Konigsberger) a făcut necesara in 1501 instituirea pentru prima data in istoria tarii a unei forte de politie stipendiate. Anii de seceta si de foamete, dezastrele războaielor, au lăsat sate întregi depopulate. La acestea s-au adăugat calamitatile epidemiei de ciuma, care intre 1499 1502 a decimat multe regiuni pana la jumătate din populație; apoi violenta epidemiei de sifilis, apăruta după descoperirea Americii, si căreia singura explicație populara ce i se dădea era a fi o manifestare a pedepsei divine (in timp ce astrologii o considerau rezultatul conjuncției celei mai temute planete Saturn cu Jupiter). Pe plan moral, consecința acestei calamitați a fost recrudescenta unor întunecate tradiții medievale profeții apocaliptice, horoscoape sinistre, valul de persecuție asupra evreilor, a vrăjitoarelor, a necromanților
Necesitatea unor schimbări structurale urgente era dictata de situația in care se găseau clasele si categoriile sociale oprimate intr-o măsura sau alta de sistemul social al timpului. Dezvoltarea creditului a împrumutului cu dobânda (interzis totuși de prevederile dreptului canonic) era concentrat acum in bănci puternice, de ale căror servicii beneficia in primul rând înalta erarhie ecleziastica. Prin operațiile bancare ale acestor institute de credit erau transferate la Roma din toate tarile Europei catolice veniturile inaltilor prelați beneficiari ai diocezelor in care nici măcar nu rezidau, concentrați fiind la Curia romana. Băncile anticipau intrările ordinare si chiar extraordinare (ca, de pilda, cele provenite din vânzarea indulgentelor). De asemenea, ii împrumutau cu sume consistente pe prelații care trebuiau sa le verse Camerei apostolice in vederea obținerii purpurei de cardinal.
Spectacolul bogatiilor exorbitante ale Bisericii si ale oamenilor ei inclusiv ale mănăstirilor ii făcea pe tarani, pe iobagi, pe mineri, pe salariații orașelor, sa considere ca un remediu contra mizeriei lor o redistribuire echitabila a marilor proprietati ecleziastice. Si, cu atât mai mult cu cat in sprijinul dorințelor si pretențiilor lor veneau si vehementele denunțuri către predicatori a corupției Bisericii. Se adăuga si revolta categoriei cavalerilor, care dispuneau de resurse economice infinit mai reduse in comparație cu cele ale oamenilor Bisericii, sau cu cele ale bogatei burghezii orasenesti. Amenintati de edictele imperiale de pace perpetua care le lua speranța de a se imbogati prin angajarea in războaie private, - acesti cavaleri abia așteptau un moment de criza a puterii de stat sau a Bisericii pentru a se năpustii asupra marilor proprietati ale bisericilor si mănăstirilor, precum si pe teritoriile episcopilor principi.
In acest timp categoriile sociale superioare tindeau doar sa-si mentina privilegiile, in scopul de a-si asigura in continuare controlul si conducerea vieții orașelor. Împreuna, nobilimii si înaltul cler țineau sa-si reafirme cu putere vechile drepturi de origine feudala; fapt care făcea ca adeseori geloziile si rivalitatile dintre ei sa provoace dezordini serioase in viata orașelor.
Important pentru intelegerea cauzelor si resorturilor intime ale Reformei este evidențierea faptului ca programele de reforma aveau in vedere, chiar de la începuturile lor, nu numai viata religioasa, doctrinele teologice si instituțiile bisericești, ci si viata sociala si politica in general. Nemulțumirile si revolta celor mai largi cercuri de reformatori erau determinate nu numai de dezordinile din sânul Bisericii, ci si injustitiile si de violentele din societatea civila, de privilegiile unor anumite grupuri, de structura si administrația statelor sau a comunitatilor locale. Aceste cercuri, deci, voiau ca prin reforma Bisericii sa ajungă si la reforma societatii; uneori la redistribuirea bunurilor, la instaurarea unor egalitati radicale intre oameni căci toți sunt fii lui Dumnezeu.
Așadar, alături de critica vieții ecleziastice reformatorii introduceau si elemente critice vizând funcțiile si datoriile guvernanților in raporturile lor cu Biserica. Mai mult decât atât: atitudinea, critice vizau in mod implicit sau explicit si sistemul politic european, relațiile internaționale: urmăreau (si, efectiv, realizau) promovarea in numele comunitatii de credința a unor noi forme si sisteme de solidaritate de interstatale. Conflictele de idei si luptele religioase dintre state erau intim împletite cu tensiunile socio-politice si cu interesele diferitelor grupuri din interiorul fiecărui stat. De asemenea si cu ambiții de putere absolutiste ale regilor si principilor. Mișcarea Reformei a depasit considerabil aria de interes religios, implicându-se singura in rivalitatea dintre marile dinastii, in revendicările teritoriale pe care si le discutau Franta, Spania si Imperiul; cu un cuvânt: in luptele pentru o hegemonie europeana.
Eveniment de însemnătate primordiala in cultura si civilizația Renașterii, mișcarea Reformei, cu multiplele si variatele ei cauze, implicații si consecințe, a insemnat o considerabila lărgire, influențare si modificare a sistemului politic din Europa; si prin aceasta diferențiindu-l in mod substanțial de sistemul politic dominant in Evul Mediu.
b) Situația interna a Bisericii catolice
Aspirațiile credincioșilor spre o religiozitate intima, personala, simpla, conform invataturilor Evangheliei si ale primilor creștini întâmpinau rezistenta Bisericii oficiale, incapabila de a proceda la reforme decise si profunde care sa conducă la o reînnoire a vieții religioase.
Marea schisma din Occident (1378-1417) a lăsat in urma sa aceeași stare de indisciplina a întregii erarhii ecleziastice, de grave carente organizatorice si de dezorientare in materie de doctrina. Pentru a remedia aceste rele papa evita sa convoace noi concilii, de teama sa nu fie impus principiul superioritatii conciliilor asupra autoritatii papale; ceea ce, dealtminteri, s-a si întâmplat după conciliul din Basel, care a dus la o noua schisma (1439-1449). Pe de alta parte, angajarea papilor in restaurarea principatului temporal cu ajutorul unor alianțe politico-militare; mecenatismul fastuos si monden prin care căutau sa asigure strălucirea resedintei pontificale luând in serviciul lor umaniști si artiști; preocuparea lor de a-si spori in loc de a-si reduce veniturile, pentru ca in felul acesta sa-si poată realiza politica de mecenați in concurenta cu membrii colegiului cardinalilor, nu mai puțin iubitor de fast, - toate aceste motive ii făceau pe papi indiferenți daca nu chiar de-a dreptul contrari unei politici de reprimare a abuzurilor așa cum se cerea insistent si din mai multe parti (M. Bendiscioli).
Cei doi papi umaniști de la mijlocul secolului al XV-lea, Nicolae V (m. 1455) si Pius II (m. 1464), avuseseră un înalt simt al responsabilitatii fata de poziția lor, păstrându-si cu demnitate prestigiul. Cu Sixt IV, insa, care ocupa scaunul papal in 1471 (si îl va deține timp de 13 ani), declinul moral al papalitatii începe si continua in ritm rapid. Inteligent, energic, ambițios, noul papa s-a angajat in combinații si intrigi politice in interesul nepoților săi, implicându-se in conflictele interne ale Florenței (care au dus la asasinarea lui Giuliano dei Medici); precum si in viata politica a Venetiei, incitând republica la un război, ajutând-o, apoi abandonând-o si, in cele din urma, pedepsind-o cu excomunicarea; in timp ce la Roma Sixt IV isi persecuta cu cruzime inamicii îndeosebi nobila familie Colonna. Împins de ambiția de a da strălucire si glorie pontificatului sau, a adus la curtea papala renumiți erudiți străini (pe umanistul grec Arghiropoulos, pe Reuchlin, pe Regiomontanus); a reorganizat Biblioteca Vaticana si a construit Capela Sixtina, decorata de cei mai mari pictori ai timpului (Botticelli, Perugino, Signorelli, Pinturicchio, Rosselli, Ghirlandaio); pe de alta parte Sixt IV a promovat la curtea sa luxul extravagant, nepotismul si simonia.
Urmașul sau Inocentiu VIII (m. 1492), genovez înrudit cu familia Doria, era un caracter slab, tolerând la curtea sa imoralitatea, simonia, abuzurile vehement condamnate de Savonarola. Tata a doi fii nelegitimi, se ocupa mai mult de interesele familiei sale decât de treburile Bisericii. Spirit obtuz, era total dezinteresat de viata culturala. Dar marea sa eroare a constituit-o bula din 1484, care autoriza, justifica si chiar incita tribunalul Inchiziției la persecuțiile cele mai teribile împotriva vrăjitoarelor: zecile de mii de victime din următoarele trei secole si-au datorat martiriul (direct sau indirect) bulei lui Inocentiu VIII.
Spaniol de origine, Rodrigo de Borja, devenit papa Alexandru VI Borgia (1492-1503) printr-un notoriu act de simonie care a indignat întreaga lume catolica (a fost ales papa cumpărându-i pe cardinali), si a concentrat toate preocupările asupra promovării poziției si intereselor celor patru fii ai săi, extinderii si consolidării statului papal, chiar prin trădări si crime oribile, ramase legendare si unice in istoria papalitatii. Aliindu-se pe rând cu cele partide rivale cu guelfii Orsini si cu ghibelinii Colonna pentru a-i trăda succesiv fara nici un scrupul a-i domina si reprima cu o rara cruzime papa si-a creat un întins stat pontifical, cu ajutorul sadicului sau fiu Cesare. Complet indiferent in problemele credinței, chiar plictisit de slujbele religioase si testând predicile, Alexandru VI nu era deloc preocupat nici de infrumusetarea Romei sau a palatului Vaticanului. A delapidat sume imense pentru a crea o armata puternica dar si pentru nesfarsitele banchete si orgii de la curtea sa. La toate acestea, sub pontificatul sau curtea papala a adăugat corupția, simonia vânzarea de indulgente, de funcții episcopale, de numiri de cardinali, etc., - lunga serie de sacrilegii, asasinate; si totul, intr-o ambianta de luxurie revoltătoare.
După scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea, tronul papal i-a revenit lui Iuliu II (Giuliano della Rovere, m. 1513). Marele orgoliu al acestui papa al războiului de o mare energie, fermitate, simt realist si curaj a fost sa extindă statul papal, al cărui fondator este intr-adevăr considerat. In 1506, Iuliu II creează garda pontificala, cu care papa imbracand armura si coborând personal pe câmpul de lupta recucerește întreaga Italie Centrala, Perugia, Bologna, îndreptându-se amenintator spre Venetia; cucerii Parma, Piacenza si Regio, fondând astfel un stat întins cum pana atunci nici un papa nu stăpânise.
Iuliu II cel mai faimos dintre papi Renașterii, nu dădea atenție principilor timpului, considerându-se superior tuturor gândindu-se doar sa-si asigure putere politico-militară a fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari mecenați din istoria artei. Preocupat mai mult de politica, n-a luat deloc masuri de a introduce reforme ecleziastice; in schimb, in 1506 a început reconstrucția bazilicei Sfantul Petru. Cei mai mari artiști ai timpului au lucrat pentru el: Michelangelo a terminat pictura capelei Sixtine, in timp ce Rafael a pictat celebrele stanze din Vatican; fresce in care figura papei apare de doua ori.
Următorul mare papa al Renașterii, Leon X (Giovanni dei Medici, 1513-1521) era fiul lui Lorenzo Magnificul. Inteligent, manierat, cult, mai bun cunoscător al artei decât al teologiei. Educat in mediul culturii renascentiste florentine, avea suficienta sensibilitate si libertate de spirit pentru a se bucura de splendorile si deliciile oferite de aceasta cultura. Aprecia din plin scrierile latine ale imitatorilor literaturii clasice, dar stimula si creația in limba sa naționala. Ii plăcea mult pescuitul, vanatoarea cu șoimi si lua el insusi parte la vanatoarea de cerbi; dar iubea cu pasiune si muzica. Niciodată curtea papala nu fusese invadata de atâta inteligenta, talent si vivacitate, de atâtea serbări mondene, de atâtea spectacole teatrale si muzicale. Foarte cultivat, prieten al erudiților si artiștilor, nu atât un om evlavios, cat un mare îndrăgostit de viata. Toate aceste strălucite preocupări culturale nu concordau insa cu înalta misiune pe care căpetenia Bisericii ar fi trebuit sa si-o asume. De altminteri, si împrejurările politice ii stăteau împotriva. După victoria de la Marignano, Francisc I rămăsese atotputernic si ar fi putut sa devină seniorul Italiei; Leon X s-a dus sa-l intalneasca la Bologna, la convins sa se retragă, după ce a cedat orașele Parma si Piacenza, încheind totodată un concordat prin care regelui francez i se recunoștea dreptul de a-si numi episcopii si abații. Ultimii ani ai pontificatului lui Leon X vor fi marcați de grele zguduiri si de prevestiri întunecate: in Germania, influenta lui Martin Luther creștea din zi in zi, tot mai amenintatoare pentru Biserica catolica.
Succesorul lui Leon X, olandezul de origine Adrian VI, in instrucțiunile date regatului sau trimis de dieta din Nurnberg convocata de Carol V (1522) recunoștea marile greșeli ale Bisericii.
Cu toate acestea, masurile de îndreptare întârziau. Printre abuzurile Bisericii, cel care revolta mai mult era nepotismul promovat de papi. Apoi fiscalismul nemilos al Curiei, ai cărei funcționari pretindeau beneficiarilor si solicitanților de dispense taxe de cancelarie exorbitante. Mondenitatea, decăderea morala, fastul, aviditatea nestăpânita, absenta simțului datoriei, indiferenta fata de adevăratele probleme ale Bisericii, - toate acestea se întâlneau nu numai la Roma, ci si la curțile episcopale; mai ales când episcopul era in același timp si principe teritorial.
Nu arareori episcopii erau titulari si beneficiari a doua, trei si chiar ai mai multor dioceze situate la mari distante una de alta. Unii deveniseră in principal inalti funcționari administrativi, in calitate de cancelari ai principilor sau ai Imperiului. Adeseori si beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau in alte localitati; aceștia incredintau îndeplinirea funcțiilor liturgice si asistenta spirituala a credincioșilor unor vicari, suplinitori veniți din alta parte, ignoranți, pretinzând bani pentru orice slujbe religioase sau rugăciuni, si exploatând fara scrupul credulitatea oamenilor. O situație care a dus in mod inevitabil la o degradare a funcției si demnitatii sacerdotale mai ales in rândurile burgheziei; ceea ce explica si abundenta de satire anticlericale, provenind nu numai din rândurile umaniștilor, ci si ale mediilor orasenesti modeste.
Bibliografie: Istoria culturii si civilizației de Ovidiu Drimba
Volumele 9 si 10.
|
